Azi nu mai pot…

IMG_1471Am obosit…
M-am oprit în mijlocul drumului într-o zi, era mult praf în jurul meu și eram singură. Eram murdară și căzută, nu mă puteam ridica, dar m-a prins o mână de sus. Era Dumnezeu. Eu plângeam. El s-a uitat la mine și s-a așezat lângă mine. Mi-a zis că trebuie să mă ridic singură.
L-am prins de mână și i-am zis tot ce am pe suflet, El m-a ascultat cu atenție.
Azi nu mai pot, nu mai pot să-i vorbesc…nu mai știu ce să îi zic.

Poate El știe că am obosit. Că nu mai pot decât să plâng și să tac. Oscilez între cele două.
Poate El știe că i-aș vorbi dacă aș putea.
Poate îmi cunoaște sufletul și tremurul din tot trupul.
Poate știe că nu mai fac față.
Că aș vrea să îmi ia povara de pe suflet și să privească către mine.
Poate știe că nu mai pot vedea omul de lângă mine suferind și că nu mai pot fi înțeleasă de nimeni.
Poate știe ce-mi doresc…

Lavinia Humeniuc, Universitatea de Vest Timișoara