Compasiunea lui Dumnezeu

Compasiunea este una din trăsăturile de caracter pe care fiinţa umană în întreaga sa istorie a considerat util să o cultive. Însă faptul că omul este capabil de compasiune se datorează faptului că Creatorul său este Cel care, Cel dintâi, a demonstrat compasiunea în istorie. Atunci când după căderea omului în păcat, Dumnezeu ar fi fost îndreptăţit să pedepsească aspru, mila Sa a acţionat în faptul că omului îi este oferită răscumpărarea. Mai întâi, prin alegerea unui om, Avraam (Geneza 12: 1-2), căruia Dumnezeu îi promite binecuvântarea întregului pământ, mai apoi prin alegerea unei naţiuni dintre naţiuni, Israel, care să medieze relaţia lui Dumnezeu cu celelalte popoare (Exodul 19)  şi prin alegerea în final a unei comunităţi multinaţionale, Biserica, care să medieze relaţia cu Dumnezeu a individului şi a comunităţii (1 Petru 2). Aceasta este pe scurt istoria răscumpărării, fundamentată pe iubirea şi compasiunea lui Dumnezeu faţă de rasa umană. 

Culminarea acestei istorii a răscumpărării care este totodată şi culminarea compasiunii lui Dumnezeu faţă de om, este sacrificiul total al Fiului lui Dumnezeu faţă de om, sacrificiu care stă la baza creaţiei noi care este Biserica lui Hristos. Dacă Hristos a fost trimis de Tatăl ca să finalizeze lucrarea de răscumpărare a omului şi dacă Tatăl a fost în Hristos împăcând lumea cu Sine (2 Corinteni 5: 19), Biserica la rândul ei ca şi comunitate a reconcilierii şi compasiunii nu este o entitate izolată, ci tocmai opusul, ea trebuie să fie comunitatea care în societate manifestă iubirea şi compasiunea lui Dumnezeu aşa cum a fost manifestată în Hristos. 

Aşa cum Hristos a îmbrăţişat umanitatea cu nevoile, păcatele şi limitele ei, sfinţind-o, tot aşa biserica este chemată să sfinţească societatea printr-o prezenţă relevantă a compasiunii. Iar dacă autorul scrisorii către Evrei are dreptate când spune „…casa lui Dumnezeu suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început” (Evrei 3: 6), atunci biserica înseamnă oameni reuniţi în credinţă ca răspuns la iubirea şi mila lui Hristos. Mila aceasta a lui Dumnezeu în Hristos, experimentată la nivel personal şi comunitar, trebuie întrupată în acţiunea practică a bisericii aşa cum spune apostolul Iacov: 

Religiunea curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi (sau neîmpărţiţi) de lume (Iacov 1: 27) 

În concluzie, compasiunea lui Dumnezeu, manifestată în istorie şi în Hristos, are mai întâi o dimensiune spirituală care începe cu împăcarea noastră cu Dumnezeu şi continuă cu trăirea noastră în religiunea curată şi neîntinată, adică cu preocuparea pentru o viaţă duhovnicească. 

În al doilea rând, compasiunea lui Dumnezeu, experimentată la nivel personal şi demonstrată în comunitatea milei care este Biserica, are o dimensiune socială, preocuparea pentru cei lipsiţi şi marginalizaţi, ca întrupare a autenticităţii vieţii duhovniceşti. 

În al treilea rând, compasiunea lui Dumnezeu, prin biserică, are o dimensiune morală, aceea a păstrării integrităţii spirituale, prin a ne păzi neîntinaţi de modul de gândire şi trăire fără Dumnezeu. Şi oare de ce este nevoie astăzi mai mult, decât de oameni duhovniceşti, miloşi şi integri, care să facă din compasiunea lui Dumnezeu din viaţa şi prin viaţa lor, o realitatea alternativă la realitatea degradării morale, a egoismului şi împărţirii care stăpânesc societatea contemporană. 

Dr. Daniel G. Oprean