Iubirea lui Dumnezeu

Se vorbeşte mult în creştinismul contemporan despre iubirea lui Dumnezeu. Însă nu totdeauna in discursul teologal al contemporaneităţii concepţia despre Dumnezeu reflectă realitatea iubirii lui Dumnezeu. Există câteva dimensiuni în care iubirea lui Dumnezeu este manifestată şi revelată. 

În primul rând, dimensiunea Trinităţii. În crezul şi teologia Bisericii, Dumnezeu este unul dar în trei Persoane. Pentru a descrie dinamica vieţii interne a celor trei Persoane care sunt de aceeaşi Fiinţă a fost consacrat termenul de perihoresis care înseamnă întrepătrundere mutuală şi participare în esența divină, o mişcare a fiecărei Persoane în jurul celeilalte, având-o pe cealaltă ca centru. Participarea aceasta a fiecărei Persoane în Celelalte este o participare fără despărțire, fără confuzie și fără contradicție. 

În al doilea rând dimensiunea Creaţiei. Desăvârşita comuniune, comunicare si iubire a celor Trei în Unul, are ca şi consecinţă revărsarea Divinităţii în actul Creaţiei, act care nu este o necesitate pentru Dumnezeu, ci expresia desăvârşitei iubirii impărtăşite de Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Nu numai că în acest context creaţia este opera iubirii Sfintei Treimi, dar aşa cum susţineau teologii ruşi creaţia este manifestarea unei kenoze a Sfintei Treimi. În actul creaţiei Dumnezeu creează prin Fiul, în Duhul Sfint. Textul revelaţiei biblice ne spune că după ce a creat toate lucrurile Dumnezeu a văzut că toate sunt bune (Geneza 1: 25b). Numai după crearea omului ca şi capodoperă a creaţiei Lui, Dumnezeu a văzut că toate sunt foarte bune (Geneza 1: 31a).

În al treilea rând, dimensiunea Întrupării. Dacă Creaţia ca act al revărsării iubirii Divine a fost făcută prin Logosul Divin, ea este înnoită prin întruparea Logosului, prin Logosul devenit om. Mai intâi, întruparea Logosului este soluţia la căderea omului şi a neascultării care l-a despărţit de Dumnezeu. Apoi, întruparea este revelarea unui Dumnezeu transcendent în deplina sa imanenţă. Tatăl nostru cel din ceruri se coboară in Fiul să cortuiască printre noi plin de har şi de adevăr (Ioan 1: 14).  Fiul revelează aşadar adevăratul caracter al Tatălui (Ioan 1: 18). Tatăl, în revelaţia Fiului, nu este Deus abscondicus ci Deus revelatus, Părintele îndurărilor (2 Corinteni 1: 3), şi Părintele luminilor (Iacov 1: 17). În ultimul rând, Fiul revelează şi omul adevărat în relaţie cu Dumnezeu. Omul, spunea Karl Barth este fiinţa care este vizibilă, oglindită în Isus Hristos.

În concluzie, vorbind de iubirea lui Dumnezeu nu trebuie să uităm că ea este desăvârşită în Trinitate, este manifestată în Creaţie şi este pe deplin revelată în Întruparea lui Hristos, evenimentul în care Fiul revelează atât pe Tatăl cât şi omul, făcând din nou posibilă comuniunea deplină dintre cei doi prin soluţionarea problemei păcatului. Aşadar, numai înţelegând că Dumnezeu este Iubire (1 Ioan 4: 8), putem înţelege pe deplin că dacă Iubire nu e nimic nu e.

Dr. Daniel G. Oprean