Despre MAREA noastră ÎNSĂRCINARE ca baptişti fârdeni

Am fost recent într-o misiune la Fârdea cu două maşini de fraţi şi surori lugojeni, iar pe drum m-am gândit care este de fapt marea însărcinare pentru mine şi toţi fiii Bisericii Fârdea. Am scris zeci sau sute de articole (cine mai stă să le numere?) – am scris vreo 20 de cărţi… cine să le citească?… Dar n-am reuşit – până acum – să scriu un mesaj pentru fraţii şi prietenii mei originari din comuna Fârdea, risipiţi pe toată suprafaţa judeţului/patriei/planetei – unul care să se potrivească şi să le meargă la suflet tuturor.  M-am tot gândit în nopţile mele de veghe şi insomnie cum s-ar traduce pentru noi, fârdenii, marea însărcinare: Să trimitem câte un misionar în China, Rusia, Afganistan? (că în Europa, America, Australia avem destui). 

Apoi m-am gândit iarăşi mai atent şi mi-am zis: „Mergeţi în toată lumea” înseamnă din aproape în aproape: „din Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului”… Cu alte cuvinte (adaptat): Fârdea-Mâtnic-Gladne-Zolt-Drăgsineşti – (Hăuzeşti!) şi până la Nădrag, Făget, Lugoj, Timişoara… sau UNDE EŞTI. Dar voi veţi zice smeriţi: noi lucrarea asta am făcut-o toată viaţa; am mai spus câte-o poezie/cântat o cântare/rostit un îndemn sau o predică – din an în Paşti, sau mai exact la Rusalii, că atunci e ruga, eveniment care-i adună pe toţi fiii satului de pe şapte hotare, cu mic şi cu mare. Dar care sunt pentru noi „marginile pământului”: vreun sat de munte, sau unul pe ţărm de mare?, că pământul e rotund şi nu are capete, colţuri, ca o faţă de masă.

… De aceea m-am tot gândit  şi m-am scocotit cum e mai bine să fac: să aştept până la următoarea rugă – care va fi să fie prin mai-iunie 2019 – sau să scriu un articol care, postat pe internet, să poată fi citit în Florida, California, Australia… (Când, în 1999 am fost invitat insistent în Florida de familia Povian, mi-am zis mai întâi: cum să mă duc, că pierd o grămadă de bani, iar eu plecasem în State la muncă, nu la plimbare. Dar apoi m-am uitat pe hartă şi m-am gândit cât o fi costând o excursie Fârdea-Florida şi când voi mai avea eu acest prilej!? Bătrânul pastor Ioan Lupulescu, patriarhul Bisericii, spunea aşa: cine n-a văzut Florida, n-a văzut America.) … Care ar fi aşadar, pentru noi, la acest sfârşit de ciclu existenţial, marea însărcinare? Bătrânii Bisericii au trecut de 80, noi cei „tineri” (tineri odinioară, care ne-am păstrat doar tinereţea spiritului), am trecut de 60… 

Oare cine mai ştie că, iniţial, în anul 1900, Biserica Fârdea avea aproape 100 de suflete – 60-80 de membri în orice caz – iar fraţii se adunau în casa lui Radu Tărăbuc? Dacă treci pe stradă cu maşina înspre Montana, iubite frate tânăr – pastor, sau membru simplu – uită-te cu atenţie la fereastra de lângă poarta casei cu pricina: Acolo se adunau fraţii noştri: „bătrânii noştri de pe vremuri”… În anul 2000 am sărbătorit 100 de ani de existenţă, iar acum 10 ani, în 2008, 100 de ani de când s-a ridicat clădirea Bisericii care, trecând prin repetate renovări, stă în picioare şi azi. În curând – dacă între timp nu vine Domnul – vom avea aniversarea de 120; suntem, aşadar, una dintre cele mai vechi biserici de zonă. Dar câţi fraţi vor mai fi în viaţă atunci sau membri activi, când comunitatea a scăzut la 30-40 de membri? Ne pasă nouă de lucrarea începută la Hăuzeşti şi abandonată, după ce şi cei trei membri originari de acolo au trecut la Domnul?

… Cred că te-ai prins, frate sau soră, tineri sau mai puţin tineri, ce vreau să spun: traseul „micii însărcinări” trebuie refăcut în sens invers: Timişoara (Lugoj) – Fârdea etc.: satele aprţinătoare ale comunei, inclusiv Hăuzeşti, chiar dacă e în altă direcţie, spre Nădrag şi nu spre Făget, cum sunt celelalte. Păcat că s-au scos autobuzele: Timişoara-Tomeşti, Lugoj-Hăuzeşti. (Când am zburat prima dată spre State, pe avionul mic de pe linia aeriană Timişoara-Viena, am avut senzaţia că mă aflu chiar pe autobuzul nostru de Hăuzeşti; aşa de tare se scutura avionul, cu toate fiarele de pe el pe drumul de ţară neasfaltat.) Marea Însărcinare pentru mine şi tine, frate şi soră, înseamnă să mergem mai des acolo, acasă, fiindcă una singură este în viaţă casa omului: cea în care s-a născut. Cealaltă, fie la Timişoara, fie la Sacramento, la Roma sau Viena este „casa melcului”!

Înseamnă să-ţi faci anual un plan „de bătaie”, prin care să atragi oaspeţi în zonă – la lacul „Surduc”, acumulare făcută peste pământurile fârdenilor; să-i aduci la tine acasă şi la Biserică. Nu să-i ţii împreună cu tine acasă, ci să-i aduci neapărat la Biserică! De atâtea ori fârdenii vin să-şi viziteze părinţii şi rudele şi stau acasă cu toţii, în loc să vină cu in corpore la Casa Domnului. (Eventual, la Căminul Cultural, dacă poţi organiza vreo evanghelizare. „Poate” – adică sigur – că primarul va da aprobare!) Să te gândeşti, din când în când, la un pastor evanghelic pe care să-l inviţi periodic să predice, la amvonul Bisericii sau la evanghelizare. 

Să-i mai vizitezi – să-i îndemni – şi pe foştii tăi fraţi botezaţi care au uitat legământul şi nu mai prea dau (defel) pe la Casa Domnului; eventual când e Cina. Am avut recent o discuţie co vecină „bisericoasă” care stătea vineri seara pe bancă alături   de-o soră. Când le-am chemat să vină la Biserică, sora zice: Roagă-te şi pentru noi. Iar cealaltă: eu mă rog mai mult decât tine! Atunci mi-am amintit de colindul străvechi care zice, cântat şi noi în copilărie, când mergeam cu colinda alături de copiii din sat:         


Crâşmele sunt toate pline
La Biserică nu-i nime’
Popa şi doi cântăreţi
Ăştia sunt creştinii tăţi!

… Tot un fel de sarcină creştinească este să pui şi din zeciuiala ta deoparte pentru realizarea acestor proiecte, sau a altora mai îndrăzneţe. Cineva s-a jertfit şi a renovat Biserica, a făcut-o ca pe-o mireasă gata pregătită pentru răpire. Dar, din păcate nu clădirea aceasta cu ziduri va fi răpită, ci aceea făcută din pietre vii. O „echipă” de americani (de-ai noştri, plecaţi peste Ocean), care n-a mai trecut de mult pe-acasă, s-au mirat tare când au văzut ce bine arată interiorul Casei Domnului de la Fârdea. Dar interiorul sufletelor noastre?? Marea însărcinare care ne revine nouă este să… treci mai des pe-acasă (frate Puiule, Nelule-Nele-şi-Neluţule) să vezi de ai tăi, a ta mamă – şi, în egală măsură de Biserica-mamă! Ce te face să crezi că eşti mai util sau de neînlocuit, dacă ţii ora de rugăciune la Lugoj sau Timişoara, când ai putea să conduci serviciul divin la Fârdea?

Referindu-ne acum, pe scurt la câteva pricipii ale unei evanghelizări sănătoase, am putea preciza următoarele: Ar trebui mai întâi să ne rugăm pentru ei (cei „dinafară” – dinafara bisericii noastre); nu să-i tot ameninţăm cu iadul, crezându-ne mai buni ca ei. Sau să avem impresia că deţinem monopolul mântuirii, că reprezentanţii altor culte  sunt pierduţi. Multora, din acest popor care se crede majoritar creştin, li se pare jignitor chiar termenul de evanghelizare, care presupune o ignorare totală a principiilor biblice; or poate că unii din cei dinafară au nevoie doar de un sprijin moral şi spiritual, de o completare la ucenicizare. Poate că ar trebui să le oferim, pur şi simplu, o cale mai bună, fiindcă şi ei au un Dumnezeu (în fond acelaşi!) şi o biserică strămoşească, mai veche decât a noastră.

Când tata o supăra mai tare ca de obicei, mama avea o vorbă: „Tu mă bagi talpă la iad! (poate că, fârdeni get-beget, aţi auzit-i şi Dvs. cândva). Un şofer de taxi cu nevasta pocăită a primit într-o bună zi de la un tânăr un Nou Testament. La coborârea din maşină, după ce a plătit, acesta i-a spus doar atât: „Dumnezeu te iubeşte!” Iar omul nostru s-a pocăit. Şi nevasta, nedumerită: De mine de ce n-ai ascultat, când te-am bătut la cap atâta amar de ani?… Iar el răspunde: Păi, tu m-ai jignit mereu, spunându-mi cât sunt de rău, de parcă eu nu ştiam acest lucru; m-ai ameninţat tot timpul cu focul iadului. Nu mi-ai spus niciodată că şi pe mine mă poate iubi Cineva! Da, dragilor, de multe ori uităm faptul că Dumnezeu nu este (numai) fulgere, foc şi cutremur; ci şi susur blând şi subţire….

*

Marea Însărcinare pentru fraţii păstori care au trecut vreodată pe la amvonul Bisericii Fârdea (Gigel Olariu, Nelu Tuţac, Dan Maleş, Jean Chiforeanu, spre a-i cita doar pe câţiva) este să-şi amintească din când în când baia răcoroasă pe care au făcut-o în lac, partida de fotbal pe care au tras-o pe terenul de lângă pepinieră – şi, de ce nu?, sarmalele gustoase… Dar în primul rând atmosfera duhovnicească din Casa Domnului, fiindcă fârdenii sunt ascultători buni şi receptivi. Mulţi dintre ei – ba parcă toţi cei enumeraţi – au „sărit” peste Baltă parcurgând distanţe cândva inimaginabile: au atins „peretele” de la capătul Pămîntului… Au predicat la Roma, Viena, L.A. sau Hollywood de Florida. Dar acum, ca înotătorul care atinge capătul de culoar în bazinul de înot, îi îndemn să se întoarcă înapoi de unde – şi ei – au plecat: în bisericile de la sat. Din satul lor – dar şi din alt sat!

Tot la fel tu, frate mâtnicean, glămnari sau fârdean, surducan, care mă citeşti în Australia, SUA, Canada eşti îndemnat – de Duhul lui Dumnezeu – să mai laşi alergarea aceasta interminabilă după cele pământeşti şi să-ţi aduci aminte de casă; de faptul că într-o zi te vei întoarce ACASĂ (în cer) şi vei fi întrebat cât ai lucrat sau misionat pentru biserica de unde-ai plecat; din comuna de unde-ai plecat (pentru că Fârdea a fost şi este centru de misiune). Gândeşte ca un om care-a avut un accident de maşină ce l-a ţinut luni întregi imobilizat la pat. Ţintuit de un pat special, cu piciorul legat, omul nostru de câte ori nu şi-a spus: Vezi tu Ioane, Ionuţule, când am fost sănătos şi întreg, de câte ori n-am lenevit duminica în pat, duminici la rând. Iar acum, cât aş mai vrea să pot merge, să parcurg pe picioarele mele cele câteva sute de metri până la Biserică!

Dar nici cei bătrâni sau neputincioşi nu sunt scutiţi de marea însărcinare. Ei ar trebui să spună aşa, chiar dacă i-au lăsat picioarele aproape definitiv: Cât mă mai ţine Dumnezeu în viaţă  n-am să uit Biserica-mamă, am să mă rog pentru ea în fiecare zi. Roagă-te, frate, zi sau noapte – dacă ai insomnii repetate – mai punând de-o parte şi ceva „mălai” în vreo „traistă”, pentru înaintarea lucrării misionare la sate, din pensioara aceea de o sută de dolari… 

Aşadar, îndemnul meu final este: haidem înapoi acasă, fraţilor. Petreceţi-vă concediul la Fârdea – la Lacul Surduc – pe Valea Gladnei sau Zolt. Sunt în zonă splendide pensiuni unde vă puteţi strica banii – de ce să-i îmbogăţiţi pe alţii?! (Iar dacă vreţi să postiţi într-un cadru natural dăruit de Dumnezeu, vă va fi cu atât mai mult de folos). Dar să nu uitaţi trei lucruri – de la David Nicola cetire – : Cartea Domnului, Casa Domnului, Ziua Domnului. Dumnezeu să vă  cerceteze în toate aceste aspecte pe care am încercat eu aici, după puteri, a le releva. El vă ajute în toate. Amin.

Remus Valeriu Giorgioni