Despre Puiu Giorgioni si Lumi paralele

Dl. Remus Valeriu Giorgioni  în splendida sa carte „LUMI PARALELE/Universul durerii în Cartea lui Iov” (Editura Eikon, Cluj-Napoca,2011) avansează o riscantă, pe cât de interesantă, paralelă între eroul său Iov şi Omul Iisus Hristos; mai bine zis o îndrăzneaţă paralelă. Cartea fiind un  cumul eseistic alcătuit pe criterii speculative la Cartea lui Iov, cunoscută şi citită mai ales pentru tema ei existenţialistă general umană: Durere-suferinţă, având atingere cu trecutul-prezent, dar şi viitorul omului pământean. Deci: „Există o paralelă evidentă între eroul  Cărţii lui Iov şi Omul Iisus Hristos, cel prezentat de Isaia la cap. 53. Înainte de crucificarea  Domnului Iisus, Iov, este şi el o imagine/privelişte a suferinţei: „Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii… era aşa dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la el.” (Is. 53.3. Notă. Am omis intenţionat expresia „obişnuit cu suferinţa”, pentru că lui Iov nu i se potriveşte. El suferă câteva luni de o boală ciudată, necunoscută – o boală astrală, am zice, fiindcă cineva care locuieşte în stele l-a procopsit cu ea. Dar nu se acomodează nicidecum cu condiţiile bolii, cu suferinţa: o acceptă de nevoie, de moment, dar doreşte din tot sufletul să scape de ea). „…Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra lui…” (Is. 53:4). Iov poartă şi el, într-un fel, durerile şi suferinţele altora. Din moment ce n-a fost pedepsit pe drept, ci doar pus la încercare, putem afirma că Iov a suferit  într-un fel „în locul” întregii umanităţi. A suferit pentru cei dinaintea lui (păcatul originar, pentru care nu era vinovat personal), dar şi pentru noi, urmaşii lui, suferea Iov, să ne fie exemplu de răbdare, de perseverenţă în suferinţă.”

Nu întâmplător pornim comentariul nostru din acest punct, de vreme ce titlul general al cărţii LUMI PARALELE este inspirat de parabolele lui Hristos.  „Parabolele vorbesc despre adevăruri paralele cum am vorbi despre lumi paralele; un univers paralel cu alte coordonate şi legi are în mod necesar adevărul lui, diferit de cel al lumii noastre, cea reală. Dar lumea paralelă, cea ideală e mai reală decât lumea vizibilă. Parabolele Împărăţiei reprezintă fiecare câte o ferestruică aplicată în peretele albastru al cerului – cum fenomenul Schimbării la faţă este o privire furişată prin gaura cheii: „El S-a schimbat la faţă înaintea lor; faţa lui a strălucit ca soarele – subl. n. – şi hainele i s-au făcut ca lumina. Şi iată că li s-a arătat Moise şi Ilie stând de vorbă cu El… Pe când vorbea încă, iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: Acesta e Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea Mea: de El să ascultaţi!” (Mt.  17: 2. 5). Protagoniştii viziunii, Moise şi Ilie, sunt nişte personaje biblice deosebite, care n-au avut parte de o moarte obişnuită: primul a fost înmormântat de Iehova, ca să nu i se cunoască mormântul; al doilea a fost „răpit la cer”. Personajele şi decorul întâmplării aparţin în mod evident altei dimensiuni. Între Iisus glorificat pentru moment şi cele două personaje ale Împărăţiei Cerurilor se angajează o conversaţie necunoscută celor trei ucenici-martori, Petru, Iacov şi Ioan, până ce viziunea piere aşa cum a apărut: „Ei au ridicat ochii şi n-au văzut pe nimeni, decât pe Iisus singur”(v. 8).

Acestea ar fi cadrul şi dimensiunea hermeneuticii practicate de Dl Remus Valeriu Giorgioni în cartea sa. Nu întâmplător titlul pune LUMILE PARALELE ale lui Hristos înaintea Universului durerii în Cartea lui Iov – pentru a le delimita şi formal (pe copertă titlul e scris cu literă diferită!), dar  nu „formal” se face distincţia între cele Două Testamente cărora actanţii demonstraţiei le aparţin. Forţa integratoare a celor două „acte” din aceeaşi „piesă” ca finalitate, impresionează. Pentru că „procesul lui Iov” nu numai de dragul forţei lui dramatice, mai aproape de pielea noastră, e luat ca exemplu în demonstraţia autorului; s-ar zice că anume de aceea a fost ales Iov cu drama lui, profund umană, pentru a anticipa tragedia cristică a mântuirii omului prin jertfă supremă.

         În cartea Dlui Giorgioni, Cartea lui Iov este, de fapt, pre-text, pentru un scop mai înalt: articularea scenariului creştin al mântuirii şi cuceririi Împărăţiei Cerurilor prin Hristos Domnul. E inutil să mai subliniem vasta erudiţie biblică şi forţa hermeneutului care ne pune în faţa unei capodopere de gen. Dacă o astfel de carte nu a avut (are) ecoul scontat – lucrul se datorează gravei crize spirituale prin care omenirea trece – iar criza aceasta nu reprezintă  neapărat, atât e des invocata „ieşire din comunism”, căci ea exista independent de sistemul politic Estic. Criza spirituală, adevărata criză religioasă, cu rapel pe creştinism, s-a erodat înainte de comunism încă, în Vest, unde s-a şi iniţiat comunismul marxist; unde filosofia lui Nietzsche afirmase răspicat cam în aceeaşi vreme că „Dumnezeu e mort”; sigur, o carte ca aceasta a Dlui Remus Valeriu Giorgioni, aduce criza la zi, propunând, din fericire, sau anticipând, de fapt „soluţia”: Împărăţia cerurilor şi a doua Venire a lui Hristos. „Iisus le-a răspuns… Acum are loc judecata lumii acestea, acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară:” (In. 12:31) Deşi Iehova e indiscutabil stăpân absolut, după alungarea din cer – faimoasa lui cădere, care o precede pe cea a omului – Satan este aruncat în Adânc, unde îşi stabileşte cartierul general; dar sfera sa de influenţă cuprinde toată Terra, conf. şi Cărţii lui Iov. Chiar exprimarea sa nonşalantă şi arogantă: ”De la cutreierarea pământului şi la plimbarea pe care am făcut-o pe el” (Iov 1:7b şi 2:2b) denotă concepţia de stăpân…Dumnezeu amintind în faţa aroganţei satanice de  Neprihănitul Iov… nu propriu-zis ca experiment: mai curând ca pildă de încredere a lui Dumnezeu în creaţiunea sa: Omul. Omul ca făptură exponenţială pe pământ în lupta între Bine şi Rău din care binele va izbândi negreşit. „ Dar există două Veniri şi o singură Împărăţie. Creştinii de azi se roagă Tatăl Nostru aşteptând-l pe Mesia să vină a doua oară.” Iată miza mare, grea de înţelesuri şi profundă a acestei Cărţi, care se încheagă din cele două Testamente, excluzând temporalitatea pentru Quod erat demonstrandum. O demonstraţie împlinită cu brio. ”Carte frumoasă, cinste cui te-a scris.” (Arghezi). Din păcate autorul e prea puţin cunoscut. Din păcate aşteptând a fi comentat de literaţi când de fapt cartea lui se adresează în aceeaşi măsură teologilor, preoţilor de orice confesiune, pastorilor, după credinţa pe care ne-am exprimat-o şi în lucrarea noastră „IISUS” cum că: „Hristos este indivizibil”. Chiar dacă predicaţia acestei cărţi s-ar face din orice amvon, documentaţia pentru ea (bibliografia) cuprinde înţelepţi şi rugători de toate confesiunile. Şi aduce la zi dorul nevindecat al Omului pentru Împărăţia Domnului – unde la „împlinirea vremii” se va regăsi; ne vom regăsi adunaţi, după cuvântul Apostolului Pavel, din I Corinteni 13:13, prin dragoste: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea e dragostea.” Prin dragoste între fraţi,  deci. Amin.

Ion Murgeanu, poet