Ispita extremismului în exprimarea opiniilor si părerilor personale

Una din consecințele relativismului postmodern este anihilarea reperelor comune – fiecare trăieşte cu reperul lui, cu adevărul lui, cu propriul său argument care să-i susțină poziția. Nici nu e de mirare că am ajuns să demonizăm şi să contestăm orice formă de autoritate: politică, administrativă, socială, educațională, chiar şi spirituală. Aruncarea în aer a podurilor şi dezvoltarea extremismului războinic a devenit o chestiune atât de firească şi comună încât aproape nu mai surprinde pe nimeni – diplomația este socotită ca o cale a compromisului, a celor “fără coloană vertebrală”, iar iertarea şi acceptarea sunt Cenuşăreasa marginalizată de toți. 

Trist este că lucrurile încep să se vadă chiar şi în Biserică. Demolăm orice formă de autoritate (soți, părinți, bătrâni, congregație, slujitori, etc.) sub intenția înșelătoare a progresului și a relevanței şi apoi ne mirăm de haosul creat. Se pare că reducem totul la universul personal: picați în plasa postmodernismului şi a experiențialismului vedem lucrurile doar ca “my way or the highway” (ori ca mine, ori valea). Şi uite aşa ne radicalizăm, săpăm tranşee şi ne pregătim de război…şi totul pentru că ne-am pierdut reperele comune, ne-am demolat singuri structurile externe de autoritate, am abandonat comunicarea şi ne socotim autosuficienți. Culmea e că mai şi găsim argumente biblice pentru războaiele în care ne avântăm.

Este de domeniul idealismului să intervenim în dinamica societății ca să producem o schimbare de macaz, dar ceea ce putem face, ca urmaşi ai lui Hristos, este să nu ne potrivim “chipului veacului acestuia”. Asta înseamnă să stăm împreună lângă valorile comune, să construim punți de legătură, să ascultăm înainte de a vorbi, să iubim înainte de a judeca, să iertăm înainte de a lăsa să se “se umple paharul”, să ne punem în papucii celuilalt înainte de a-l condamna, să aducem mireasma lui Hristos în mijlocul unei lumi dominate de degradare și conflict. Acest lucru este posibil doar atunci când realizăm că autoritatea ultimă este Dumnezeu, când ne raportăm corect la reperul Scripturii şi când înțelegem valoarea fiecărui om prin prisma răscumpărării pentru Împărăția viitoare. Dacă nu, atunci este o ipocrizie să ne mai numim creştini, în sensul biblic…nu suntem decât nişte oameni „oameni de treabă”, în sensul fraților lui Iosif, și nu acei credincioși care trebuie să răspundă celor din jur în sensul Predicii de pe Munte a Mântuitorului. Atenție: mesajul Predicii de pe Munte nu exclude fermitate în susținerea valorilor și principiilor biblice, ci induce ideea caracterului, a rodirii, dar și a raportării la ceilalți într-un mod demn de Împărăția lui Dumnezeu.

Ei bine, extremismul în relații, aruncarea în aer a podurilor și construirea de ziduri nu are nici o justificare biblică: a fi necruțător cu păcatul nu înseamnă că ai dreptul să şi ridici piatra împotriva păcătosului găsit vinovat, nici Hristos nu a făcut-o, deși era singurul care avea dreptul să o facă. Poziționarea principială și echilibrată a creștinismului, chiar pe anumite subiecte delicate din societate, fără un duh pătimaș sau de ceartă, poate readuce impactul și relevanța care s-au diluat odată cu trecerea vremii.

În tonul Fericirilor din Predica de pe Munte închei cu una din fericirile mele favorite: “Ferice de cei împăciuitori căci ei vor fi numiți fii ai lui Dumnezeu.”

Pastor,

Florin Iosub