Poporul lui Dumnezeu: Biserica, o comunitatea a iubirii

Biserica este o comunitate a iubirii pentru că Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4:16). Atunci când glasul lui Dumnezeu a răsunat „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (Geneza 1:28), motivul acestui act a fost iubirea desăvârşită pe care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt o împărtăşesc în sânul Sfintei Treimi, o iubire care întotdeauna dăruie fără să aştepte ceva în schimb. Aceasta este iubirea care s‐a revărsat în dorinţa comună a celor trei Persoane sfinte, de a crea omul, pentru ca acesta să împărtăşească iubirea lor unică. 

Iubirea lui Dumnezeu, ca motiv al creației umanității, este independentă de om şi îşi are sursa în viaţa Treimii. Aşadar, această iubire este nesfârşită şi neîntreruptă tocmai pentru că, în mod sistematic şi fundamental, fiecare Persoană vede chipul şi asemănarea Celorlalte Persoane divine în om. Spre deosebire de iubirea umană, iubirea lui Dumnezeu nu este declanşată şi dependentă de calităţile obiectului iubirii sale, ci constituie motivul creării obiectului iubirii – omul. De aceea, chiar după căderea omului în păcat – eveniment ce a avut drept consecinţă umbrirea chipului lui Dumnezeu în om, iubirea lui Dumnezeu rămâne o constantă a istoriei omului. 

Iubirea umană pe de altă parte, este produsă prin contemplarea obiectului iubirii şi este dependentă de calităţile obiectului iubit, care este bun şi plăcut. Astfel, ea este o iubire care vine ca răspuns la un stimul extern. Spre deosebire de ea, iubirea divină creează binele în obiectul iubirii sale, obiect care este sărac şi în nevoie. Prin urmare, iubirea divină este independentă de calităţile obiectului iubirii, fiind o iubire creativă. Martin Luther afirma că „iubirea lui Dumnezeu nu găseşte ceea ce îi place, ci creează ceea ce îi place. Iubirea omului vine în fiinţă prin ceea ce îi place […] Astfel, păcătoşii sunt atractivi pentru că sunt iubiţi; ei nu sunt iubiţi pentru că sunt atractivi.”

După acest model divin, Biserica este formată din oameni creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, un popor al celor renăscuţi prin identificarea cu Hristos (în moartea şi învierea Lui). Ea este un popor format din persoane în care Dumnezeu Tatăl modelează chipul Fiului Său prin puterea Duhului Sfânt. Aşadar, Biserica, în calitate de popor al lui Dumnezeu, este o comunitate destinată să oglindească iubirea divină. De aceea, fiind o comunitate a iubirii, ea este o realitate în care oamenii învaţă să se raporteze unii la alţii după felul în care Dumnezeu se raportează la om. Dacă Dumnezeu ne iubeşte pentru că ne‐a creat şi nu datorită faptului că suntem buni, cei care formează Poporul lui Dumnezeu sunt chemaţi să oglindească iubirea divină. Cum este posibil acest lucru? Prin amintirea permanentă a faptului că Dumnezeu ne iubeşte în ciuda performanţelor noastre spirituale şi cultivând un spirit de acceptare a celuilalt în aşa fel încât să oferim ceea ce Dumnezeu ne oferă din plin, fără niciun merit din partea noastră, harul Său. 

Biserica, oglindește realitatea divină a acestui har iubitor, în primul rând, fiind o comunitate  în care se creează spaţiu pentru celălalt, iar aceasta se datorează faptului că şi noi am fost acceptaţi de Tatăl în mod necondiţionat, în Hristos (Rom. 5:10). În al doilea rând, Biserica este o comunitate în care celălalt este privit din perspectiva lui Hristos, celălalt va fi privit ca o persoană care oglindeşte, chiar dacă în mod imperfect, chipul lui Hristos. În al treilea rând, Biserica este o comunitate în care cei care sunt în Hristos se sprijină unii pe alţii duhovniceşte, participând în lucrarea de sprijinire a Duhului Sfânt. În felul acesta Biserica devine comunitatea harului iubitor, un popor după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că, în viața Bisericii, harul,reprezintă expresia iubirii lui Dumnezeu, iubire care este alfa şi omega vieţii Bisericii, esenţa trăirii creştine. 

Dr. Daniel Oprean