Reforma Protestantă şi predicarea expoziţională

În această perioadă de celebrare a 500 de ani de la declanşarea Reformei Protestante, nu pot să nu atrag atenţia aspura rolului pe care l-a  avut predicarea expoziţională în determinarea, definirea şi dezvoltarea Reformei.

De notat este faptul că, toţi reformatorii, începând cu Luther, au fost predicatori ai Cuvântului şi au predicat expoziţional Scriptura. Au predicat cărţile Bibliei la rând.

La baza predicării lor au stat convigerile pe care le-au avut cu privire la Scriptură. Ei au crezut în: Inspiraţia Scripturii, Autoritatea Scripturii, Claritatea Scripturii, Ineranţa Scripturii şi Suficienţa Scripturii.

De asemenea, la baza predicării lor au stat şi convingerile pe care le-au avut cu privire la predicare.

Astfel, ei au crezut că Cuvântul lui Dumnezeu predicat este mijlocul principal prin care Dumnezeu ne confruntă cu harul Său. Au crezut că Dumnezeu vine la poporul Său prin Cuvântul Său declarat de gura predicatorilor. Au crezut că, atunci când predicatorul predică cu credincioşie Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi vorbeşte adunării.

Pentru ei, Evanghelia nu era o experienţă, ci declararea identităţii lui Isus Hristos cu toate implicaţiile pentru identitatea fiinţei umane făcute după asemănarea lui.

De asemenea, ei vedeau prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său manifestată prin Cuvântul predicat. Ideea era că, Dumnezeu în Hristos este prezent cu poporul Său şi această prezenţă este reprezentată de Cuvântul predicat. Tăcerea lui Dumnezeu, înseamnă absenţa lui Dumnezeu. Implicit, absenţa predicării Scripturii este egal absenţa prezenţei lui Dumnezeu

De aceea, reformatorii s-au văzut pe ei ca şi continuatori ai accentului pe care Biblia îl pune pe predicarea Cuvântului. În Reformă predicarea însemna putere, şi oficiul predicării era cel mai important în biserică.

Din această perspectivă, Reforma a fost mai presus de toate o mişcare a Cuvântului proclamat, pentru că în felul acesta Dumnezeu şi-a dus la îndeplinire scopurile harului Său.

Cu privire la conţinutul predicii, reformatorii spuneau următoarele:

„A predica înseamnă a-L predica pe Hristos, şi Hristos nu este un cuvânt gol la care poate fi atribuit orice înţeles, ci aceasta îl trimite pe predicator la Scriptură ca şi autoritate normativă a tuturor afirmaţiilor făcute în predică. Pentru ca o predică să fie predică adevărată, ea trebuie să exprime învăţăturile Bibliei. Atunci ea este însoţită de puterea divină.”

Prin urmare, toţi cei ce spun că, stau lângă doctrina reformată a Scripturii şi a mântuirii numai prin har, trebuie să recunoască faptul că, predicarea Cuvântului este principalul mijloc al harului. Asta implică şi adevărul că, predicarea Cuvântului trebuie să fie în centrul fiecărei slujbe de închinare a bisericii, pentru că aceste este terenul pe care Dumnezeu vine la poporul Său, când predicatorul citeşte textul Scripturii, îl explică şi îl aplică încrezându-se în Duhul Sfânt care ia Cuvântul şi îl foloseşte pentru transformarea celor ce îl aud.

În final, dacă vrem cu adevărat o reformare spirituală a bisericilor trebuie să redăm locul cuvenit Cuvântului lui Dumnezeu şi predicării Lui, în închinarea bisericilor. Asta implică şi o schimbare în desfăşurarea serviciilor de închinare. Din păcate, o spun cu tristeţe că, în multe cazuri serviciile noastre sunt muzicocentrice, nu Bibliocentrice şi antropocentrice, nu Hristocentrice, sau Teocentrice. Când predicarea începe într-o biserică după ce o oră şi jumătate au cântat tot felul de formaţii şi s-au perindat tot tipul de individualităţi prin faţă, suntem departe de reformare spirituală. Responsabilitatea principală este pe umerii pastorilor şi predicatorilor să nu lase lucrurile să rămână aşa, ci să redea locul cuvenit Cuvântului lui Dumnezeu în închinarea bisericilor.

Imperativul biblic rămâne valabil, până la venirea lui Hristos: „Propovăduieşte Cuvântul!” 2 Timotei 4:2

Doamne ajută!

Ilie Bledea