Relevanţa educaţiei creştine în postmodernism

Samuiel BâlcPostmodernismul, unul din termenii cei mai folosiţi în educaţia creştină a ultimilor ani, este un curent care reprezintă punctul de convergenţă al unor tendinţe precum deconstructivismul, neo-istoricismul, neo-pragmatismul, pluralismul, relativismul, născut din antipatia faţă de intransigenţa rigorilor moderniste. Postmodernismul reprezintă, o renunţare deliberată la orice reguli şi standarde morale şi spirituale.

În postmodernism se accentuează libertatea omului de a crede orice şi de a se manifesta oricum fără ca cineva să poată să-l judece pentru atitudinile şi acţiunile sale. Astfel, s-a ajuns în situaţia în care fiecare face ceea ce consideră că este bine şi drept din perspectiva lui. Pentru Biserica lui Hristos, chemată să se implice activ în educaţia creştină, provocările devin astfel deosebite.

Cei implicaţi în educaţia creştină trebuie să fie pregătiţi, prin urmare, să înfrunte pluralismul contemporan, afirmând fără rezerve Adevărul absolut, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru înfăptuirea unui astfel de demers, este nevoie de oameni bine pregătiţi, capabili să înţeleagă contextul actual, dispuşi să se implice activ în formarea generaţiei de mâine. A adopta o atitudine de indiferenţă faţă de ceea ce se întâmplă în aceste vremuri înseamnă să abandonezi mandatul care a fost încredinţat de către Hristos tuturor celor ce se numesc creştini, (Mat.28:19-20). Este nevoie, aşadar, de oameni care să recunoască pericolele cu care se confruntă Biserica şi care să fie pregătiţi să combată spiritul secular diabolic care se ascunde sub masca pluralismului religios, a multiculturalismului şi relativismului din postmodernitate.

Stanley Grenz prezintă patru trăsături ale modului în care trebuie realizată educaţia creştină, prin proclamarea Evangheliei, pentru a fi cât mai relevantă pentru societatea postmodernă.

  • Datorită respingerii actuale a individualismului modernităţii, educaţia creştină trebuie să fie post-individualistă. Fără a nesocoti preocuparea lui Dumnezeu pentru fiecare om, responsabilitatea personală înaintea lui Dumnezeu în ce priveşte mântuirea şi alte teme biblice fundamentale, trebuie evidenţiată şi importanţa relaţiilor în cadrul comunităţii. Faptul că Dumnezeu este treime: Tată, Fiu şi Duh Sfânt indică faptul că scopul divin pentru creaţie este direcţionat înspre individul în relaţie.
  • Educaţia creştină, prin proclamarea Evangheliei, trebuie să fie post-raţionalistă. Faptul că în postmodernism se respinge accentul puternic pus pe raţiune de către modernişti nu trebuie să conducă la situaţia în care educaţia creştină să devină anti-intelectuală, abandonându-se în totalitate valorile perioadei moderne. Cu siguranţă că în cadrul educaţiei creştine trebuie făcut loc şi conceptului de mister, având în vedere faptul că realitatea fundamentală a lui Dumnezeu transcede raţiunea umană.
  • Educaţia creştină în postmodernism trebuie să fie postdualistă. În acest fel se va evita împărţirea realităţii făcută în modernism. Ţinând cont de manifestarea interesului crescând pentru ideea de persoană ca un tot unitar, educaţia creştină trebuie să aibă în vedere persoana ca un întreg.
  • Educaţia creştină trebuie să fie, pe de altă parte, post-noetică. Aceasta implică evidenţierea faptului că scopul existenţei umane reprezintă mai mult decât simpla acumulare de informaţii. Se va evidenţia, în acelaşi timp, faptul că scopul existenţei creştinului este de a trăi astfel încât Dumnezeu să-şi găsească plăcerea în el.

Biserica trebuie să-şi îndrepte atenţia, prin urmare, asupra bogatei sale moşteniri spirituale pentru a cultiva adevăratele valori, fără a-şi compromite însă integritatea. Într-un timp în care totul devine subiectiv, accentul punându-se  cu precădere pe sentimente, Biserica este chemată ca prin educaţie creştină să cultive o gândire obiectivă, o trăire morală şi o credinţă bazată pe adevăr.

Cu toate că veacuri de-a rândul s-a încercat înăbuşirea Adevărului divin revelat în Scriptură, astăzi se poate afirma că rolul educaţiei creştine nu mai poate fi nici înlăturat şi nici ignorat. Încercarea de făurire a omului nou fără Dumnezeu este o tragedie şi în acelaşi timp dovedeşte lipsa de înţelepciune. Istoria a demonstrat faptul că nimic nu poate înlocui educaţia creştină ca factor determinant în reconstruirea morală şi spirituală a societăţii. Astfel, menţiona pedagogul Epoebel, citat de Felea Ilarion: „educaţia creştină trebuie să călăuzească pe om spre claritate asupra sa, spre pace şi unire cu Dumnezeu. Ea trebuie să-l ridice pe om la cunoaşterea sa proprie, la cunoaşterea divinităţii, la contemplarea unei vieţi sfinte”.

Potrivit lui Foerster, cea dintâi sarcină a educaţiei creştine este o întoarcere la viaţa interioară. „Vorbim despre progres, tehnică, dar n-am rămas noi oare în stagnare în ce priveşte stăpânirea instinctelor naturale? Sufletul nostru cu toată ştiinţa lui se destramă, se diminuează. Se uită izbânda omului interior, stăpânirea de sine, iubirea, altruismul”. A oferi o educaţie creştină unei persoane înseamnă, aşadar, a forma un om de suflet, un om gata de jertfă, un om dedicat care s-a dezbrăcat de egoism şi a imbrăcat haina jertfirii de sine.

Educaţia creştină, ca proces de spiritualizare a omului, ar fi incompletă dacă s-ar reduce doar la câteva coordonate strict materiale. În această situaţie s-ar ajunge la o atrofiere spirituală a conştiinţei. Educaţia creştină urmăreşte, astfel, formarea şi desăvârşirea unui caracter creştin care este posibil doar prin cunoaşterea lui Hristos. Pentru aceasta, educaţia creştină trebuie să includă fiecare aspect al vieţii.

După cum considera şi Ioan Hrisostom: „educaţia creştină îşi extrage seva, forţa, din adâncimea divină a lui Hristos, El fiind adevărata temelie şi începutul vieţii duhovniceşti. Noi voim să clădim pe Hristos, pe El ca temelie trainică a întregii clădiri. Noi voim să ne ţinem neclintiţi de El. […] căci El este temelia, noi clădirea; El este păstorul [noi turma]; El este calea, noi peregrinii; El este Templul, noi locuitorii acestuia; El este viaţa, noi cei care vieţuim; El este lumina, noi cei luminaţi.

Hristos este astfel Modelul prin excelenţă pe care suntem îndemnaţi să-l urmăm. În acest fel, cele vremelnice, nebăgate în seamă şi chiar sărăcăcioase se convertesc în cele veşnice primind noi valenţe. Fără o educaţie creştină temeinică, orice deprindere, orice diplomă şi orice poziţie ar avea doar o valoare ciuntită.

Educaţia creştină trebuie să urmărească, aşadar, pregătirea omului atât pentru viaţa aceasta cât şi pentru viaţa veşnică. Pentru realizarea acestui deziderat, accentul nu trebuie pus doar pe informare ci şi pe formare. În ciuda invaziei agresive a gândirii umaniste, educaţia creştină trebuie să se concentreze pe valorile creştine bazate pe o relaţie vie cu Dumnezeu, pe o concepţie biblică despre lume şi viaţă şi pe o trăire în conformitate cu principiile şi valorile creştine.

Experienţa trecutului în ce priveşte educaţia trebuie să inspire prudenţă şi rezervă faţă de teoriile noi, în acest fel evitându-se haosul pedagogic din prezent. Despre această realitate, G. Antonescu spunea: „Acest haos există de vreme ce pe de o parte se cere educaţie liberă, pe de alta disciplină severă; unii au tendinţe utilitariste alţii tendinţe umaniste; o parte a corpului didactic susţin clasicismul iar alta realismul; unii sunt pentru educaţia formativă, alţii pentru cea materialistă”.

Educaţia creştină trebuie să se desfăşoare, prin urmare, pe baza unor finalităţi bine determinate care să vizeze un rezultat bine conturat. În funcţie de aceste finalităţi vor fi stabilite valorile ce se vor transmite, sunt selecţionate metodele, strategiile de organizare cele mai potrivite pentru a transmite şi a putea fi receptate în mod optim aceste valori şi vor fi alese cele mai eficiente metode de evaluare pentru a determina gradul de asimilare a acestor valori.

Dacă prin educaţia laică se urmăreşte, potrivit lui Ioan Nicola, ca omul să fie pregătit în mod activ pentru societate, ca forţă de muncă şi ca subiect al relaţiilor sociale, prin educaţia creştină se urmăreşte pregătirea omului pentru viaţa veşnică împreună cu Dumnezeu. În felul acesta, educaţia creştină îşi păstrează relevanţa chiar şi în postmodernism.

Bibliografie:

ANTONESCU, G., Istoria pedagogiei. Doctrine fundamentale ale pedagogiei moderne, Ediţia III, Bucureşti, 1937.

BOLCA, N., Câteva trăsături ale Sfântului Ioan Hrisostom ca predicator, Studii Teologice, Nr. 7-8, 1968.

FELEA, Ilarion, Religia culturii, Arad, 1994.

FOERSTER, F. W., Şcoala şi caracterul, trad. De Stelian I. Constantinescu, Ediţia II, Bucureşti, 1930.

GRENZ, Stanley, A Primer in Postmodernism, Eerdmans, Grand Rapids, 1996.

http://www.cbee.ro/newsletter CBEE noiembrie, (Bebe Ciauşu)

NICOLA, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Editura Aramis, Bucureşti, 2000.

POP, Paraschiva, Filozofia educaţiei creştine în context şcolar, Edit. Cartea Creştină, Oradea, 2004.

Pastor,  Lect.univ.dr. Samuiel Bâlc