Marturie Lavinia Pascu
Nu-mi mai aduc aminte când a încolţit în inima mea dorinţa să fiu misionară. În ultimii ani de liceu, am început să fiu interesată de lucrarea de evanghelizare şi Dumnezeu mi-a adus în cale mulţi misionari care mi-au împărtăşit din experienţele lor de pe câmpul de misiune. Nu ştiu dacă am fost stârnită pentru misiune mai mult de poveştile lor sau de stilul lor de viaţă diferit dar ştiu sigur că pasiunea mea pentru misiune a rămas în inimă şi-n minte şi a crescut tot mai mult în următorii ani.
După ce am intrat la facultate, am căutat să particip la conferinţe şi cursuri despre misiune, mai ales despre misiunea transculturală. Şi m-am bucurat să aflu despre inima Lui Dumnezeu pentru misiune, inima Lui pentru naţiuni, inimă pe care ne-o prezintă încă din primele pagini ale Genezei. Şi de asemenea, am fost bucuroasă să aflu că toţi care suntem copiii Lui avem un rol în împlinirea scopului Lui Dumnezeu pentru naţiuni, cu toţii am fost chemaţi la misiune, la a mărturisi tuturor despre dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu şi despre ce a făcut El pentru noi la cruce prin Fiul Său, Isus Cristos.
Dar nu ştiam cum mă pot pregăti mai bine pentru asta până când n-am auzit despre Tineri Pentru Misiune, în urmă cu cinci ani.
Atunci am aflat despre organizaţia internaţională Tineri Pentru Misiune sau TPM (Youth With A Mission – YWAM) şi despre viziunea lor - să ducă în lumea întreagă Cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu. Organizaţia este activă şi în Romania în oraşe ca: Iaşi, Constanţa, Mediaş, Târgu Mureş, Sighişoara, Cluj-Napoca şi Timişoara. Motto-ul organizaţiei este: „Să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să-L facem cunoscut”. Aceasta era şi dorinţa inimii noastre, a 15 tineri din şase ţări diferite, când am pus deoparte şase luni pentru Dumnezeu şi Împărăţia Sa. Pe toţi 15 Dumnezeu ne-a condus la baza misionară TPM din Budapesta unde ne-am înscris la şcoala de misiune a organizaţiei.
Deşi aflasem în 2004 despre această şcoală şi îmi doream foarte mult să mă înscriu cât mai repede n-am putut să-i urmez studiile până în toamna lui 2007 dar cred că a fost Mâna Lui Dumnezeu şi în alegerea timpului potrivit pentru şcoală. Sunt ferm convinsă că Dumnezeu a ştiut dinainte de întemeierea lumii că noi 15 vom fi colegi în toamna lui 2007. El a plănuit totul şi totul a fost desăvârşit cum numai Mâinile Lui pot să facă. Slavă Lui pentru toate!
Şcoala durează doar şase luni dar te schimbă pe veci. Primele trei luni, de pregătire teoretică, le-am petrecut în Budapesta iar pentru ultima parte a şcolii am plecat în misiune în Egipt şi-n India.
În prima parte a şcolii am învăţat, printre multe altele, să-L cunoaştem pe Dumnezeu în profunzime, să ne dezvoltăm zi de zi relaţia cu El, să folosim darurile pe care ni le-a dat pentru lărgirea Împărăţiei Sale, să-L slujim pe Dumnezeu prin slujirea aproapelui nostru, şi importanţa rugăciunii şi a mijlocirii. Scopul nostru, al tuturor, a fost să împlinirea poruncii Lui Dumnezeu din Evanghelia după Marcu 16:15 - "... Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură."
În timp ce ne pregăteam pentru misiune, rugăciunea şi dorinţa echipei noastre a fost să prezentăm, în diverse moduri, dragostea lui Hristos, să transmitem mesajul crucii despre mântuire şi, nu în ultimul rând, să fim cu adevărat o încurajare şi o binecuvântare pentru aceste două naţiuni spre care ne-am simţit chemaţi de Dumnezeu. Cu câteva zile înainte să plecăm pe câmpul de misiune mi-am notat în jurnal: ”Urmează aproape 3 luni de misiune transculturală şi nu mă simt pregătită pentru asta; deşi am aşteptat atâta timp până să vin aici tot nu mă simt pregătită pentru ce va urma de vineri (14.12.2007) înainte.” Eram îngrozită şi neliniştită. Eram doar la începutul drumului de credinţă şi mă îndoiam că Dumnezeu se poate folosi şi de mine, aşa timidă şi tăcută cum sunt.
Şi cred că şi membrii echipei mele aveau emoţii în legătură cu misiunea. În timpul pregătirii teoretice, am avut saptămânal evanghelizări în Budapesta, în staţiile de metrou sau de tren din oraş, unde spunem marturii, cântam cântece, se vestea Cuvantul şi invitam oameni la studiu biblic. De fiecare dată, am cunoscut persoane deschise pentru Evanghelie şi dornice să afle mai multe despre Hristos, dar, intotdeauna se întampla ceva care ne întrerupea din ceea ce făceam la evanghelizări. Mai tot timpul erau oameni sub influenţa băuturilor alcoolice care mergeau direct la cei care vorbeau la microfon şi îi întrerupea din mărturie sau propovăduire. Uneori, dansau în timp ce noi cântam cântece de la biserică.
Îmi aduc aminte de o femeie care ţipa cât o ţineau plămanii că suntem doar nişte mincinoşi. Apoi au fost scandalurile pe care le stârneau cei fără adapost şi care şi-au găsit refugiu în staţiile de metrou. Nu a existat o singură evanghelizare pe stradă, în toate cele trei luni petrecute în Budapesta, fără întreruperi de acest gen. De fiecare dată era ceva şi ne simţeam copleşiţi, atmosfera era aşa greoaie întotdeauna, ne simţeam la pământ spiritual de multe ori. Lupta spirituală era imensă şi celui rău nu-i plăcea că noi dorim să aducem lumina şi viaţa Lui Hristos în locurile acelea.
Şi astfel, nu ne puteam imagina cum vor fi Egipt şi India, dacă Budapesta, capitală considerată creştină, era atat de intunecată. Deşi descurajaţi şi copleşiti de multe ori, cu toţii eram siguri că Cel ce este în noi este mai puternic decât cel ce este în lume şi eram convinşi şi incă suntem convinşi că victoria Îi aparţine Lui Dumnezeu.
Nu după multă vreme am aflat cum sunt naţiunile pe care doream să le binecuvântăm.
Egiptul e o ţară minunată cu oameni foarte primitori şi veseli. Dumnezeu ne-a umplut inima cu dragoste pentru ei de la început, chiar din primele zile. Creştinii din Egipt au nevoie de multă încurajare în umblarea lor cu Dumnezeu. Locuiesc într-o ţară unde musulmanii domină şi este foarte greu să rămâi creştin. Mulţi sunt persecutaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu şi sunt nevoiţi să părăsească ţara. De multe ori, am fost rugaţi să-i încurajăm prin mărturiile noastre sau prin versete biblice. E dificil să rămână neclintiţi pe cale şi a fost minunat să vedem cât de mult se poate folosi Dumnezeu de cuvintele noastre simple şi sincere, cât de mult îi întărea pe egipteni în credinţă prin ele şi apoi pe noi – văzându-i pe ei bucuroşi şi plini de pace şi nădejde.
Am petrecut o lună în Egipt, timp în care Dumnezeu ne-a deschis multe uşi ca să-I slujim acolo. Am fost binecuvântaţi să mergem în multe orfelinate, case pentru bătrâni şi pentru copilaşi cu dizabilităti. Ne-am bucurat să le arătăm dragoste şi să primim dragoste din partea lor. De asemenea, am fost invitaţi şi în biserici unde am avut program şi unde am fost binecuvântaţi de primirea caldă pe care ne-au făcut-o fraţii şi surorile.
Ceea ce a fost greu pentru noi în Egipt a fost să ne abţinem să vorbim despre Dumnezeu pe stradă. Eram obişnuiti să-L mărturisim pe stradă în Budapesta şi acum, în Egipt, acest lucru ne era interzis. A fost greu să trecem zi de zi pe lângă musulmani, să ştim şi să vedem ce nevoie mare au de Hristos şi să nu putem să nu le putem despre El. Tot ce puteam face era să ne rugăm şi să-I cerem Lui Dumnezeu să li se reveleze aşa cum este El şi aşa cum Il cunoaştem şi noi.
Ştiam dinainte să ajungem în Egipt că una din lucrarea în care ne vom implica mult va fi lucrarea de mijlocire pentru poporul egiptean. Am mers acolo şi ca oameni ai rugăciunii. Şi uneori, asta ni se pare lucrarea cea mai grea de făcut pentru că nu prea vezi nimic realizându-se. Când auzim în biserici prezentări de misiune, ne place să aflăm câte suflete s-au adăugat Împăraţiei, câţi s-au botezat, câte biserici s-au construit; vrem să vedem roadele şi să ne bucurăm de rezultatul muncii misionarilor. Dar când petreci mult timp doar în rugăciune, fără nimic altceva, nu prea vezi vreo schimbare şi e foarte uşor să simţi că nu se întamplă nimic. Deseori, se întâmplă să simţim că nu facem nimic pentru că noi vedem doar lumea vizuală dar lucrarea aceasta e spirituală.
Şi în Egipt e nevoie de multă luptă spirituală. Vechile temple egiptene au supravieţuit până în ziua de azi chiar dacă nu s-au păstrat intacte. Încă există în Egipt multe practici păgâne şi multă vrăjitorie. Ni s-a spus ca unii musulmani combină în credinţa lor islamică vrăjitoria cu practicile voodoo. Multe căruţe sunt decorate cu tot felul de talismane. Cel mai adesea întalnit este cel în formă de mână care e folosit ca protecţie împotriva deochiului. Astfel de mânuţe metalice atârnă peste tot acolo. Şi nu poţi să nu simţi tensiunea spirituală văzându-le în jurul tău.
Dar Dumnezeu îi poate elibera de toate aceste practici care nu-I aduc glorie Lui şi îi poate mântui chiar şi pe cei adânc cufundaţi în ritualuri păgâne. Cred că rugaciunile nostre pentru ei au ajuns la Tronul Său de îndurare şi har, şi că va răspune rugăciunilor noastre în timpul Său, care e perfect întotdeauna.
La sfârşitul şederii în Egipt, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu un timp de slujire şi odihnă în Alexandria, (oraş cu totul diferit de restul ţării – seamănă mai mult cu un oraş european decât cu un oraş din lumea musulmană) care ni s-au părut ca o adiere de vânt proaspat după toate saptămânile petrecute sub apăsare spirituală şi care ne-au epuizat spiritual pe toţi.
A fost grea despărţirea de pământul egiptean, de locurile pe care le-am numit „casă”, de oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut şi care au devenit ca o familie pentru noi dar eram siguri că dacă este voia Lui Dumnezeu, ne vom întoarce din nou în Egipt.
Nu aveam decât două zile la dispoziţie să ne pregătim emoţional şi spiritual pentru India şi pentru tot ce a pregătit Dumnezeu acolo pentru noi.
India e cu totul diferit decât Egipt. Încă din primele ore acolo am fost copleşiţi de noile zgomote din jurul nostru, de limbile ciudate şi diferite care se vorbeau pe lângă noi, de mirosurile şi culorile noi cu care eram „bombardaţi” din toate părţile.
Chiar şi lucrarea în India este diferită decât cea din Egipt. Trebuia să ne gândim la un alt program care să se potrivească culturii indiene şi dimineaţa pregăteam cântece noi şi căutam idei noi pentru lucrarea de acolo.
În India există peste 330 de milioane de zei diferiţi. Şi a fost greu să mergem în templele lor şi să vedem cum indienii se proştern înaintea statuilor de aur şi cum îi învaţă pe copilaşii lor să se închine unor zei nevăzuti, despre care spune Psalmistul că sunt „făcuţi de mâini omeneşti. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar n’aud, au nas, dar nu miroase, au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gâlejul lor.” (Psalmul 115:4-7).
Zi de zi, indienii hinduşi se zbat să câştige favoarea şi binecuvântarea zeilor lor. Le oferă ofrande de flori, de mâncare, ard beţigaşe parfumate pentru ei în locuinţele lor sau la locul de muncă, le cioplesc statui şi li se inchină cu adâncă adorare. E dureros să vezi în ce intuneric spiritual se află. Indieni cred cu tărie că se închină zeilor care există şi care pot să facă ceva pentru ei dar nu este aşa. Pentru că în „nimeni altul nu este mântuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele Apostolilor 4:14)
Dar Dumnezeu nostru are tărie, („căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mai presus de toţi dumnezeii – Psalmul 95:3”) are putere asupra religiei, asupra stilului lor de viaţă şi are cu adevărat putere să schimbe radical viaţa lor. Şi au fost şi încă sunt rugăciuni ale copiilor Lui Dumnezeu înalţate pentru hinduşi, pentru ca şi ei să cunoască Adevărul şi să fie eliberaţi şi mântuiţi.
Şi în India, Dumnezeu ne-a oferit multe oportunităţi pentru slujire; în biserici, şcoli, universităţi, orfelinate, spitale, în cartierele sărace de la marginea oraşelor, în sate şi în multe alte locuri spre care ne-a condus Dumnezeu şi unde s-a folosit de noi, aşa imaturi şi neexperimentaţi cum eram.
Cu toţii din echipă am fost flămânzi după Dumnezeu, după prezenţa şi îndrumarea Lui în tot timpul cât am locuit acolo. Şi Dumnezeu nu ne-a dezamăgit deloc. Am experimentat din plin protecţia Lui, grija Lui pentru toate nevoile noastre, puterea Lui nemărginită şi L-am văzut la lucru în viaţa oamenilor din jurul nostru.
Noi am plecat spre aceste naţiuni cu dorinţa de a fi o încurajare şi o binecuvântare şi cred că prin harul şi îndurarea Lui Dumnezeu am fost, dar simt că ne-am întors acasă mai bogaţi, cu mult mai mult decât am oferit noi; cred că noi am fost cei transformaţi şi binecuvântaţi.
Ne-au învăţat atât de multe oamenii pe care i-am cunoscut; n-am să uit niciodată pasiunea şi puterea cu care se rugau surorile indiene, la întalnirea lor săptămânală de post si rugăciune, pentru vecinii care le presecutau zi de zi pentru că şi-au pus nădejdia în Hristos, n-am să-i uit pe copilaşii care nu aveau pe nimeni pe lume şi pentru care nimeni nu înălţase vreodată o rugăciune pentru sănatatea şi viitorul lor; voi preţui mereu ospitalitatea cu care am fost primiţi în căsuţele in mahala şi dragostea cu care ne-au oferit ce aveau ei mai bun; îmi vor rămâne mereu în minte chipurile şi zâmbetele bolnaviilor de SIDA şi a leproşilor din casele începute de Maica Tereza, şi ... mă voi opri aici pentru că lista persoanelor care ne-au atins viaţa şi inima în acele luni e foarte lungă! Dumnezeu s-a folosit de toţi ca să ne crească, să ne transforme şi să ne înveţe despre inima Lui pentru oameni. Dumnezeu ne-a zdrobit inima zi de zi pentru aproapele nostru şi pentru cei care încă nu-L cunosc şi mă bucur că a facut aşa! Doar când suntem zdrobiţi poate să lucreze cu noi şi prin noi.
După ce ne-am întors din misiune, cineva ne-a spus că am fi făcut o diferenţă şi dacă tot ce-am fi făcut ar fi fost să zburăm până în Egipt/India, să stăm câteva minute în aeroport şi apoi să zburăm înapoi spre acasă. Şi cred că este adevărat. Cu toţi purtăm în noi Duhul Dumnezeului Cel Viu şi peste tot unde mergem ducem prezenţa Sa cu noi! Ce onoare!
Dragi surori, suntem atât de binecuvântate! Ştim care e identitatea noastră în Cristos şi cât de adâncă e dragostea Lui pentru noi. Ne bucurăm de o viaţă stabilă, puternic ancorată în ceva solid, în Stânca de veacuri care ştim că e neschimbătoare, ştim că a fost, este şi va fi mereu la fel. Alţii nu au bucuria mântuirii şi pace ca şi noi. Şi acei oameni nu trăiesc doar în Africa sau în Asia, ei sunt şi aici, printre noi, în Timişoara, în judeţul Timiş. Sunt vecinii noştri, colegii noştri de şcoală, de la serviciu, prietenii noştri, rudele noastre. Voia Lui Dumnezeu e ca şi ei să ajungă să-L cunoască pe deplin, să-L accepte ca Domn şi Mântuitor al lor şi să intre în familia Lui. Pentru asta bate inima Lui Dumnezeu şi deja avem atâtea oportunităţi să facem voia Lui Dumnezeu. Şi de toate aceste oportunităţi sunt legate binecuvântări şi bucurii. Trebuie doar să ne lăsăm la dispoziţia Lui, să ne arate în ce fel Îi putem sluji prin timpul, energia şi resursele noastre şi apoi să umblăm în lucurile minunate pe care le-a pregătit deja pentru noi.
Aşa că vă încurajez să căutăm Faţa Lui Dumnezeu şi Voia Lui ca şi până acum şi să o îndeplinim indiferent de preţul care trebuie plătit şi indiferent ce schimbări ar veni în viaţa noastră în urma aceste alegerii.
Noi nu avem niciun merit pentru ce s-a întâmplat în misiune. Suntem atât de slabi şi nepricepuţi. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să ne încredinţăm pe deplin în Mâinile Sale iar Dumnezeu a ştiut exact ce să facă cu noi şi cu vieţile noastre. El merită toată gloria pentru toate! Doar El şi nimeni altcineva! „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 12:36)
Lavinia Pascu
După ce am intrat la facultate, am căutat să particip la conferinţe şi cursuri despre misiune, mai ales despre misiunea transculturală. Şi m-am bucurat să aflu despre inima Lui Dumnezeu pentru misiune, inima Lui pentru naţiuni, inimă pe care ne-o prezintă încă din primele pagini ale Genezei. Şi de asemenea, am fost bucuroasă să aflu că toţi care suntem copiii Lui avem un rol în împlinirea scopului Lui Dumnezeu pentru naţiuni, cu toţii am fost chemaţi la misiune, la a mărturisi tuturor despre dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu şi despre ce a făcut El pentru noi la cruce prin Fiul Său, Isus Cristos.
Dar nu ştiam cum mă pot pregăti mai bine pentru asta până când n-am auzit despre Tineri Pentru Misiune, în urmă cu cinci ani.
Atunci am aflat despre organizaţia internaţională Tineri Pentru Misiune sau TPM (Youth With A Mission – YWAM) şi despre viziunea lor - să ducă în lumea întreagă Cuvântul şi dragostea lui Dumnezeu. Organizaţia este activă şi în Romania în oraşe ca: Iaşi, Constanţa, Mediaş, Târgu Mureş, Sighişoara, Cluj-Napoca şi Timişoara. Motto-ul organizaţiei este: „Să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să-L facem cunoscut”. Aceasta era şi dorinţa inimii noastre, a 15 tineri din şase ţări diferite, când am pus deoparte şase luni pentru Dumnezeu şi Împărăţia Sa. Pe toţi 15 Dumnezeu ne-a condus la baza misionară TPM din Budapesta unde ne-am înscris la şcoala de misiune a organizaţiei.
Deşi aflasem în 2004 despre această şcoală şi îmi doream foarte mult să mă înscriu cât mai repede n-am putut să-i urmez studiile până în toamna lui 2007 dar cred că a fost Mâna Lui Dumnezeu şi în alegerea timpului potrivit pentru şcoală. Sunt ferm convinsă că Dumnezeu a ştiut dinainte de întemeierea lumii că noi 15 vom fi colegi în toamna lui 2007. El a plănuit totul şi totul a fost desăvârşit cum numai Mâinile Lui pot să facă. Slavă Lui pentru toate!
Şcoala durează doar şase luni dar te schimbă pe veci. Primele trei luni, de pregătire teoretică, le-am petrecut în Budapesta iar pentru ultima parte a şcolii am plecat în misiune în Egipt şi-n India.
În prima parte a şcolii am învăţat, printre multe altele, să-L cunoaştem pe Dumnezeu în profunzime, să ne dezvoltăm zi de zi relaţia cu El, să folosim darurile pe care ni le-a dat pentru lărgirea Împărăţiei Sale, să-L slujim pe Dumnezeu prin slujirea aproapelui nostru, şi importanţa rugăciunii şi a mijlocirii. Scopul nostru, al tuturor, a fost să împlinirea poruncii Lui Dumnezeu din Evanghelia după Marcu 16:15 - "... Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură."
În timp ce ne pregăteam pentru misiune, rugăciunea şi dorinţa echipei noastre a fost să prezentăm, în diverse moduri, dragostea lui Hristos, să transmitem mesajul crucii despre mântuire şi, nu în ultimul rând, să fim cu adevărat o încurajare şi o binecuvântare pentru aceste două naţiuni spre care ne-am simţit chemaţi de Dumnezeu. Cu câteva zile înainte să plecăm pe câmpul de misiune mi-am notat în jurnal: ”Urmează aproape 3 luni de misiune transculturală şi nu mă simt pregătită pentru asta; deşi am aşteptat atâta timp până să vin aici tot nu mă simt pregătită pentru ce va urma de vineri (14.12.2007) înainte.” Eram îngrozită şi neliniştită. Eram doar la începutul drumului de credinţă şi mă îndoiam că Dumnezeu se poate folosi şi de mine, aşa timidă şi tăcută cum sunt.
Şi cred că şi membrii echipei mele aveau emoţii în legătură cu misiunea. În timpul pregătirii teoretice, am avut saptămânal evanghelizări în Budapesta, în staţiile de metrou sau de tren din oraş, unde spunem marturii, cântam cântece, se vestea Cuvantul şi invitam oameni la studiu biblic. De fiecare dată, am cunoscut persoane deschise pentru Evanghelie şi dornice să afle mai multe despre Hristos, dar, intotdeauna se întampla ceva care ne întrerupea din ceea ce făceam la evanghelizări. Mai tot timpul erau oameni sub influenţa băuturilor alcoolice care mergeau direct la cei care vorbeau la microfon şi îi întrerupea din mărturie sau propovăduire. Uneori, dansau în timp ce noi cântam cântece de la biserică.
Îmi aduc aminte de o femeie care ţipa cât o ţineau plămanii că suntem doar nişte mincinoşi. Apoi au fost scandalurile pe care le stârneau cei fără adapost şi care şi-au găsit refugiu în staţiile de metrou. Nu a existat o singură evanghelizare pe stradă, în toate cele trei luni petrecute în Budapesta, fără întreruperi de acest gen. De fiecare dată era ceva şi ne simţeam copleşiţi, atmosfera era aşa greoaie întotdeauna, ne simţeam la pământ spiritual de multe ori. Lupta spirituală era imensă şi celui rău nu-i plăcea că noi dorim să aducem lumina şi viaţa Lui Hristos în locurile acelea.
Şi astfel, nu ne puteam imagina cum vor fi Egipt şi India, dacă Budapesta, capitală considerată creştină, era atat de intunecată. Deşi descurajaţi şi copleşiti de multe ori, cu toţii eram siguri că Cel ce este în noi este mai puternic decât cel ce este în lume şi eram convinşi şi incă suntem convinşi că victoria Îi aparţine Lui Dumnezeu.
Nu după multă vreme am aflat cum sunt naţiunile pe care doream să le binecuvântăm.
Egiptul e o ţară minunată cu oameni foarte primitori şi veseli. Dumnezeu ne-a umplut inima cu dragoste pentru ei de la început, chiar din primele zile. Creştinii din Egipt au nevoie de multă încurajare în umblarea lor cu Dumnezeu. Locuiesc într-o ţară unde musulmanii domină şi este foarte greu să rămâi creştin. Mulţi sunt persecutaţi pentru credinţa lor în Dumnezeu şi sunt nevoiţi să părăsească ţara. De multe ori, am fost rugaţi să-i încurajăm prin mărturiile noastre sau prin versete biblice. E dificil să rămână neclintiţi pe cale şi a fost minunat să vedem cât de mult se poate folosi Dumnezeu de cuvintele noastre simple şi sincere, cât de mult îi întărea pe egipteni în credinţă prin ele şi apoi pe noi – văzându-i pe ei bucuroşi şi plini de pace şi nădejde.
Am petrecut o lună în Egipt, timp în care Dumnezeu ne-a deschis multe uşi ca să-I slujim acolo. Am fost binecuvântaţi să mergem în multe orfelinate, case pentru bătrâni şi pentru copilaşi cu dizabilităti. Ne-am bucurat să le arătăm dragoste şi să primim dragoste din partea lor. De asemenea, am fost invitaţi şi în biserici unde am avut program şi unde am fost binecuvântaţi de primirea caldă pe care ne-au făcut-o fraţii şi surorile.
Ceea ce a fost greu pentru noi în Egipt a fost să ne abţinem să vorbim despre Dumnezeu pe stradă. Eram obişnuiti să-L mărturisim pe stradă în Budapesta şi acum, în Egipt, acest lucru ne era interzis. A fost greu să trecem zi de zi pe lângă musulmani, să ştim şi să vedem ce nevoie mare au de Hristos şi să nu putem să nu le putem despre El. Tot ce puteam face era să ne rugăm şi să-I cerem Lui Dumnezeu să li se reveleze aşa cum este El şi aşa cum Il cunoaştem şi noi.
Ştiam dinainte să ajungem în Egipt că una din lucrarea în care ne vom implica mult va fi lucrarea de mijlocire pentru poporul egiptean. Am mers acolo şi ca oameni ai rugăciunii. Şi uneori, asta ni se pare lucrarea cea mai grea de făcut pentru că nu prea vezi nimic realizându-se. Când auzim în biserici prezentări de misiune, ne place să aflăm câte suflete s-au adăugat Împăraţiei, câţi s-au botezat, câte biserici s-au construit; vrem să vedem roadele şi să ne bucurăm de rezultatul muncii misionarilor. Dar când petreci mult timp doar în rugăciune, fără nimic altceva, nu prea vezi vreo schimbare şi e foarte uşor să simţi că nu se întamplă nimic. Deseori, se întâmplă să simţim că nu facem nimic pentru că noi vedem doar lumea vizuală dar lucrarea aceasta e spirituală.
Şi în Egipt e nevoie de multă luptă spirituală. Vechile temple egiptene au supravieţuit până în ziua de azi chiar dacă nu s-au păstrat intacte. Încă există în Egipt multe practici păgâne şi multă vrăjitorie. Ni s-a spus ca unii musulmani combină în credinţa lor islamică vrăjitoria cu practicile voodoo. Multe căruţe sunt decorate cu tot felul de talismane. Cel mai adesea întalnit este cel în formă de mână care e folosit ca protecţie împotriva deochiului. Astfel de mânuţe metalice atârnă peste tot acolo. Şi nu poţi să nu simţi tensiunea spirituală văzându-le în jurul tău.
La sfârşitul şederii în Egipt, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu un timp de slujire şi odihnă în Alexandria, (oraş cu totul diferit de restul ţării – seamănă mai mult cu un oraş european decât cu un oraş din lumea musulmană) care ni s-au părut ca o adiere de vânt proaspat după toate saptămânile petrecute sub apăsare spirituală şi care ne-au epuizat spiritual pe toţi.
A fost grea despărţirea de pământul egiptean, de locurile pe care le-am numit „casă”, de oamenii minunaţi pe care i-am cunoscut şi care au devenit ca o familie pentru noi dar eram siguri că dacă este voia Lui Dumnezeu, ne vom întoarce din nou în Egipt.
Nu aveam decât două zile la dispoziţie să ne pregătim emoţional şi spiritual pentru India şi pentru tot ce a pregătit Dumnezeu acolo pentru noi.
India e cu totul diferit decât Egipt. Încă din primele ore acolo am fost copleşiţi de noile zgomote din jurul nostru, de limbile ciudate şi diferite care se vorbeau pe lângă noi, de mirosurile şi culorile noi cu care eram „bombardaţi” din toate părţile.
Chiar şi lucrarea în India este diferită decât cea din Egipt. Trebuia să ne gândim la un alt program care să se potrivească culturii indiene şi dimineaţa pregăteam cântece noi şi căutam idei noi pentru lucrarea de acolo.
În India există peste 330 de milioane de zei diferiţi. Şi a fost greu să mergem în templele lor şi să vedem cum indienii se proştern înaintea statuilor de aur şi cum îi învaţă pe copilaşii lor să se închine unor zei nevăzuti, despre care spune Psalmistul că sunt „făcuţi de mâini omeneşti. Au gură, dar nu vorbesc, au ochi, dar nu văd, au urechi, dar n’aud, au nas, dar nu miroase, au mâini, dar nu pipăie, picioare, dar nu merg; nu scot niciun sunet din gâlejul lor.” (Psalmul 115:4-7).
Zi de zi, indienii hinduşi se zbat să câştige favoarea şi binecuvântarea zeilor lor. Le oferă ofrande de flori, de mâncare, ard beţigaşe parfumate pentru ei în locuinţele lor sau la locul de muncă, le cioplesc statui şi li se inchină cu adâncă adorare. E dureros să vezi în ce intuneric spiritual se află. Indieni cred cu tărie că se închină zeilor care există şi care pot să facă ceva pentru ei dar nu este aşa. Pentru că în „nimeni altul nu este mântuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele Apostolilor 4:14)
Dar Dumnezeu nostru are tărie, („căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mai presus de toţi dumnezeii – Psalmul 95:3”) are putere asupra religiei, asupra stilului lor de viaţă şi are cu adevărat putere să schimbe radical viaţa lor. Şi au fost şi încă sunt rugăciuni ale copiilor Lui Dumnezeu înalţate pentru hinduşi, pentru ca şi ei să cunoască Adevărul şi să fie eliberaţi şi mântuiţi.
Şi în India, Dumnezeu ne-a oferit multe oportunităţi pentru slujire; în biserici, şcoli, universităţi, orfelinate, spitale, în cartierele sărace de la marginea oraşelor, în sate şi în multe alte locuri spre care ne-a condus Dumnezeu şi unde s-a folosit de noi, aşa imaturi şi neexperimentaţi cum eram.
Cu toţii din echipă am fost flămânzi după Dumnezeu, după prezenţa şi îndrumarea Lui în tot timpul cât am locuit acolo. Şi Dumnezeu nu ne-a dezamăgit deloc. Am experimentat din plin protecţia Lui, grija Lui pentru toate nevoile noastre, puterea Lui nemărginită şi L-am văzut la lucru în viaţa oamenilor din jurul nostru.
Noi am plecat spre aceste naţiuni cu dorinţa de a fi o încurajare şi o binecuvântare şi cred că prin harul şi îndurarea Lui Dumnezeu am fost, dar simt că ne-am întors acasă mai bogaţi, cu mult mai mult decât am oferit noi; cred că noi am fost cei transformaţi şi binecuvântaţi.
Ne-au învăţat atât de multe oamenii pe care i-am cunoscut; n-am să uit niciodată pasiunea şi puterea cu care se rugau surorile indiene, la întalnirea lor săptămânală de post si rugăciune, pentru vecinii care le presecutau zi de zi pentru că şi-au pus nădejdia în Hristos, n-am să-i uit pe copilaşii care nu aveau pe nimeni pe lume şi pentru care nimeni nu înălţase vreodată o rugăciune pentru sănatatea şi viitorul lor; voi preţui mereu ospitalitatea cu care am fost primiţi în căsuţele in mahala şi dragostea cu care ne-au oferit ce aveau ei mai bun; îmi vor rămâne mereu în minte chipurile şi zâmbetele bolnaviilor de SIDA şi a leproşilor din casele începute de Maica Tereza, şi ... mă voi opri aici pentru că lista persoanelor care ne-au atins viaţa şi inima în acele luni e foarte lungă! Dumnezeu s-a folosit de toţi ca să ne crească, să ne transforme şi să ne înveţe despre inima Lui pentru oameni. Dumnezeu ne-a zdrobit inima zi de zi pentru aproapele nostru şi pentru cei care încă nu-L cunosc şi mă bucur că a facut aşa! Doar când suntem zdrobiţi poate să lucreze cu noi şi prin noi.
După ce ne-am întors din misiune, cineva ne-a spus că am fi făcut o diferenţă şi dacă tot ce-am fi făcut ar fi fost să zburăm până în Egipt/India, să stăm câteva minute în aeroport şi apoi să zburăm înapoi spre acasă. Şi cred că este adevărat. Cu toţi purtăm în noi Duhul Dumnezeului Cel Viu şi peste tot unde mergem ducem prezenţa Sa cu noi! Ce onoare!
Dragi surori, suntem atât de binecuvântate! Ştim care e identitatea noastră în Cristos şi cât de adâncă e dragostea Lui pentru noi. Ne bucurăm de o viaţă stabilă, puternic ancorată în ceva solid, în Stânca de veacuri care ştim că e neschimbătoare, ştim că a fost, este şi va fi mereu la fel. Alţii nu au bucuria mântuirii şi pace ca şi noi. Şi acei oameni nu trăiesc doar în Africa sau în Asia, ei sunt şi aici, printre noi, în Timişoara, în judeţul Timiş. Sunt vecinii noştri, colegii noştri de şcoală, de la serviciu, prietenii noştri, rudele noastre. Voia Lui Dumnezeu e ca şi ei să ajungă să-L cunoască pe deplin, să-L accepte ca Domn şi Mântuitor al lor şi să intre în familia Lui. Pentru asta bate inima Lui Dumnezeu şi deja avem atâtea oportunităţi să facem voia Lui Dumnezeu. Şi de toate aceste oportunităţi sunt legate binecuvântări şi bucurii. Trebuie doar să ne lăsăm la dispoziţia Lui, să ne arate în ce fel Îi putem sluji prin timpul, energia şi resursele noastre şi apoi să umblăm în lucurile minunate pe care le-a pregătit deja pentru noi.
Aşa că vă încurajez să căutăm Faţa Lui Dumnezeu şi Voia Lui ca şi până acum şi să o îndeplinim indiferent de preţul care trebuie plătit şi indiferent ce schimbări ar veni în viaţa noastră în urma aceste alegerii.
Noi nu avem niciun merit pentru ce s-a întâmplat în misiune. Suntem atât de slabi şi nepricepuţi. Singurul lucru pe care l-am făcut a fost să ne încredinţăm pe deplin în Mâinile Sale iar Dumnezeu a ştiut exact ce să facă cu noi şi cu vieţile noastre. El merită toată gloria pentru toate! Doar El şi nimeni altcineva! „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Romani 12:36)
Lavinia Pascu
Recenzie Femeia: un design special
Ai mai mult decât crezi că îţi trebuie. Poţi face mai mult decât crezi tu că poţi. Tu eşti responsabilă de felul în care îţi foloseşti inteligenţa, talentul, abilităţile şi darurile cu care te-a înzestrat Dumnezeu.
Autor: Edwin Louis Cole
Editura Apollo – Timişoara, 2006, 212 p.
ISBN (10)978-973-87481-5-6
Am în faţă, pe birou, o carte pe care am citit-o în urmă cu câţiva ani. Recitesc acum Introducerea semnată de Edwin Louis Cole, autorul cărţii, şi de soţia acestuia, Nancy Cole. Cu siguranţă, de aici trebuie pornit în prezentarea acestei cărţi: de la faptul că ea s-a născut din colaborarea a doi soţi, aşadar din dialogul onest a două persoane care, din punctul de vedere al lumii contemporane, nu pot avea decât foarte puţine idei comune despre femeie, feminitate, rolul femeii în familie şi în societate, împlinirea femeii, etc. Intuiesc în colaborarea celor doi permanenta grijă pentru obiectivitate şi adevăr şi suprimarea oricărui fals ton idilic, neîntemeiat pe fapte. Cartea se bucură de un fundament dublu: teoretic – „adevărurile, principiile şi modelele date de Dumnezeu” (după cum cei doi precizează în Introducere) şi practic – exemplul real al vieţii familiei Cole (50 de ani de căsnicie şi slujire) şi situaţii, probleme, întâmplări din viaţa prietenilor şi colaboratorilor, pe care cei doi soţi le-au cunoscut îndeaproape. Dubla bază, teoretică şi practică, asigură cărţii credibilitate, calitate care lipseşte altor lucrări „motivaţionale”, scrise cu intenţia de a contribui la consolidarea poziţiei femeii în societate, dar care omit (cu bună ştiinţă sau numai din inerţia modei) faptele concrete, mecanismul funcţional al familiei (dovedit, de altfel, cu supra-măsură?, în comunităţile care se ghidează după înţelegerea profundă a Scripturii) şi, în fond, complexitatea problemei ridicate.
Cele 12 capitole ale cărţii poartă titluri incitante şi sugestive pentru conţinutul acestora: 1. Unicitatea femeii, 2. O femeie după chipul lui Dumnezeu, 3. Prinde oportunitatea, 4. Trebuie să existe un capitol despre supunere, 5. Adevărul despre iertare, 6. Puterea actului sexual, 7. Mituri despre căsnicie, 8. Contopirea crizelor, 9. Parteneriat sau obstrucţionare, 10. Soţii înţelepte şi soţi dificili, 11. Nu muri acasă!, 12. Femeia matură. În abordarea fiecărui aspect, autorul se dezice de clişee, punând în valoare bogăţia textului biblic, cu înţelepciune şi inteligenţă.
În general, este recunoscută disponibilitatea mai mare a femeii decât a bărbatului de a parcurge cărţi de tipul acesteia şi de a se lăsa modelată de principiile expuse şi demonstrate în ele. Totuşi, având în vedere că Femeia: un design special reprezintă punctul de vedere al unui bărbat, în permanent dialog cu o femeie (care devine, în acest fel, a doua voce de autor), cartea ar trebui citită de ambii soţi, împreună (ca pretext - de ce nu? - al părtăşiei zilnice) ori separat. Poate nu întâmplător, demersul traducerii şi publicării ei aparţine Asociaţiei Bărbaţilor Creştini! De asemenea, este o lectură recomandată celor necăsătoriţi, care sunt preocupaţi de ceea ce înseamnă maturitate şi o viaţă împlinită.
De dragul rigurozităţii, mă văd obligată să semnalez unele aspecte negative ale cărţii, fără a da exemple punctuale, cu atât mai mult cu cât ele se înregistrează exclusiv la nivelul formei şi nu şubrezesc valoarea mesajului. Au scăpat la corectare câteva greşeli de ortografie şi de tehnoredactare, precum şi (de foarte puţine ori, de altfel) trimiteri greşite la textul biblic. De asemenea, s-ar fi putut realiza, în unele locuri, o mai bună transpunere în limba română, în concordanţă cu normele stilistice ale limbii noastre. Credem că asemenea erori ar fi fost complet evitate dacă editorul şi traducătorii ar fi avut răgazul unei revizuiri mai atente a textului înainte de tipărire.
Adina Chirilă
Autor: Edwin Louis Cole
Editura Apollo – Timişoara, 2006, 212 p.
ISBN (10)978-973-87481-5-6
Am în faţă, pe birou, o carte pe care am citit-o în urmă cu câţiva ani. Recitesc acum Introducerea semnată de Edwin Louis Cole, autorul cărţii, şi de soţia acestuia, Nancy Cole. Cu siguranţă, de aici trebuie pornit în prezentarea acestei cărţi: de la faptul că ea s-a născut din colaborarea a doi soţi, aşadar din dialogul onest a două persoane care, din punctul de vedere al lumii contemporane, nu pot avea decât foarte puţine idei comune despre femeie, feminitate, rolul femeii în familie şi în societate, împlinirea femeii, etc. Intuiesc în colaborarea celor doi permanenta grijă pentru obiectivitate şi adevăr şi suprimarea oricărui fals ton idilic, neîntemeiat pe fapte. Cartea se bucură de un fundament dublu: teoretic – „adevărurile, principiile şi modelele date de Dumnezeu” (după cum cei doi precizează în Introducere) şi practic – exemplul real al vieţii familiei Cole (50 de ani de căsnicie şi slujire) şi situaţii, probleme, întâmplări din viaţa prietenilor şi colaboratorilor, pe care cei doi soţi le-au cunoscut îndeaproape. Dubla bază, teoretică şi practică, asigură cărţii credibilitate, calitate care lipseşte altor lucrări „motivaţionale”, scrise cu intenţia de a contribui la consolidarea poziţiei femeii în societate, dar care omit (cu bună ştiinţă sau numai din inerţia modei) faptele concrete, mecanismul funcţional al familiei (dovedit, de altfel, cu supra-măsură?, în comunităţile care se ghidează după înţelegerea profundă a Scripturii) şi, în fond, complexitatea problemei ridicate.
Cele 12 capitole ale cărţii poartă titluri incitante şi sugestive pentru conţinutul acestora: 1. Unicitatea femeii, 2. O femeie după chipul lui Dumnezeu, 3. Prinde oportunitatea, 4. Trebuie să existe un capitol despre supunere, 5. Adevărul despre iertare, 6. Puterea actului sexual, 7. Mituri despre căsnicie, 8. Contopirea crizelor, 9. Parteneriat sau obstrucţionare, 10. Soţii înţelepte şi soţi dificili, 11. Nu muri acasă!, 12. Femeia matură. În abordarea fiecărui aspect, autorul se dezice de clişee, punând în valoare bogăţia textului biblic, cu înţelepciune şi inteligenţă.
În general, este recunoscută disponibilitatea mai mare a femeii decât a bărbatului de a parcurge cărţi de tipul acesteia şi de a se lăsa modelată de principiile expuse şi demonstrate în ele. Totuşi, având în vedere că Femeia: un design special reprezintă punctul de vedere al unui bărbat, în permanent dialog cu o femeie (care devine, în acest fel, a doua voce de autor), cartea ar trebui citită de ambii soţi, împreună (ca pretext - de ce nu? - al părtăşiei zilnice) ori separat. Poate nu întâmplător, demersul traducerii şi publicării ei aparţine Asociaţiei Bărbaţilor Creştini! De asemenea, este o lectură recomandată celor necăsătoriţi, care sunt preocupaţi de ceea ce înseamnă maturitate şi o viaţă împlinită.
De dragul rigurozităţii, mă văd obligată să semnalez unele aspecte negative ale cărţii, fără a da exemple punctuale, cu atât mai mult cu cât ele se înregistrează exclusiv la nivelul formei şi nu şubrezesc valoarea mesajului. Au scăpat la corectare câteva greşeli de ortografie şi de tehnoredactare, precum şi (de foarte puţine ori, de altfel) trimiteri greşite la textul biblic. De asemenea, s-ar fi putut realiza, în unele locuri, o mai bună transpunere în limba română, în concordanţă cu normele stilistice ale limbii noastre. Credem că asemenea erori ar fi fost complet evitate dacă editorul şi traducătorii ar fi avut răgazul unei revizuiri mai atente a textului înainte de tipărire.
Adina Chirilă
INIMĂ CA A MARIEI ÎNTR-O LUME CA A MARTEI
Găseşte intimitatea cu Dumnezeu în ciuda agitaţiei vieţii
Autor Joanna Weaver
Editura Societatea Biblică din România, 2008
ISBN 978-973-8983-28-1
Cartea este o analiză echilibrată a pasajelor din Evanghelii în care sunt menţionate cele două surori, Maria şi Marta ( Luca 10: 38-42, Ioan 11:1-46, Ioan12:1-8) scoţând în evidenţă dragostea lor sinceră pentru Domnul şi modul în care Acesta foloseşte împrejurări ale vieţii pentru a le încuraja la o trăire mai devotată Lui.
Când am citit această carte mi s-a părut ca o mâncare în care bucătarul şi-a pus la dispoziţie cu generozitate toată experienţa culinară: pe lângă textele biblice luate în discuţie, cartea abundă în experienţe personale ale autoarei, sfaturi practice, povestioare cu tâlc, citate din autori creştini cunoscuţi. Joanna Weaver ne cheamă să ne formăm o „inimă ca a Mariei” care se bucură de părtăşia cu Dumnezeu şi îi acordă primordialitate. Cu toate acestea, ea nu neglijează orientarea slujitoare a Martei ci, cu multă înţelepciune şi pragmatism, schiţează un model echilibrat de combinare a calităţilor Mariei şi ale Martei. Acesta ar putea fi cuvântul cheie al cărţii – echilibru în viaţa de credinţă între ceea ce autoarea numeşte „intimitatea din sufragerie” şi „slujirea din bucătărie”.
Cartea este structurată pe 12 capitole, incluzând şi un ghid de studiu aplicabil atât individual, cât şi în grup. Poate fi cumpărată din librăriile creştine sau comandată la editură (www.sbro.ro, tel.0259-426080, rds 0359- 800836) unde, la 10 cărţi comandate primiţi una gratis.
Alina Birgean
Autor Joanna Weaver
Editura Societatea Biblică din România, 2008
ISBN 978-973-8983-28-1
Cartea este o analiză echilibrată a pasajelor din Evanghelii în care sunt menţionate cele două surori, Maria şi Marta ( Luca 10: 38-42, Ioan 11:1-46, Ioan12:1-8) scoţând în evidenţă dragostea lor sinceră pentru Domnul şi modul în care Acesta foloseşte împrejurări ale vieţii pentru a le încuraja la o trăire mai devotată Lui.
Când am citit această carte mi s-a părut ca o mâncare în care bucătarul şi-a pus la dispoziţie cu generozitate toată experienţa culinară: pe lângă textele biblice luate în discuţie, cartea abundă în experienţe personale ale autoarei, sfaturi practice, povestioare cu tâlc, citate din autori creştini cunoscuţi. Joanna Weaver ne cheamă să ne formăm o „inimă ca a Mariei” care se bucură de părtăşia cu Dumnezeu şi îi acordă primordialitate. Cu toate acestea, ea nu neglijează orientarea slujitoare a Martei ci, cu multă înţelepciune şi pragmatism, schiţează un model echilibrat de combinare a calităţilor Mariei şi ale Martei. Acesta ar putea fi cuvântul cheie al cărţii – echilibru în viaţa de credinţă între ceea ce autoarea numeşte „intimitatea din sufragerie” şi „slujirea din bucătărie”.
Cartea este structurată pe 12 capitole, incluzând şi un ghid de studiu aplicabil atât individual, cât şi în grup. Poate fi cumpărată din librăriile creştine sau comandată la editură (www.sbro.ro, tel.0259-426080, rds 0359- 800836) unde, la 10 cărţi comandate primiţi una gratis.
Alina Birgean
