TREZEȘTE AZI BISERICA!

Nu vorbim despre pronaos, nici despre altar. Nu mă refer la mărimea biroului pastoral sau la funcționalitatea sălii de ședință a comitetului. N-are importanță forma sau înălțimea turlei bisericii, nici valoarea lemnului din care-i făcut amvonul. Doar la oameni poate conta că ești „Prima Biserică…” sau că ești biserica din zona centrală, de lângă Primărie sau cea care a costat atât, și-atât ca să fie construită.

Când mă gândesc la biserică, mă gândesc la oameni, la suflete, la destine, la cei flămânzi și însetați după neprihănire. Aici nu-i vorba de „cei mari” și de „cei mici”, cu toate că avem mandat să creștem copii pentru slava lui Dumnezeu și suntem datori să purtăm de grijă celor bătrâni. Bogații și săracii, cei cu patru clase și cei cu multă carte, cei care au nume, și stare, și poziție, și rude…sunt chemați să fie una cu cei mai neînsemnați dintre oameni. Biserica este frățietatea celor mulți și atât de diferiți, a celor păcătoși, dar pe deplin iertați, celor ce trăiesc pe pământ, dar sunt și-n cer, a acelora pentru care a murit cel mai mare OM-OMUL DUMNEZEU. Numele Lui este Isus Hristos!

Cei care formează biserica au un trecut comun și asemănător, noi toți trăiam după standardele și valorile impuse nouă prin păcat. Am fost eliberați de această robie a firii nu pentru că am fi făcut ceva vrednic prin care să ne câștigăm dreptul de a intra în Biserica Dumnezeului Celui viu, ci pentru că am primit iertare, și milă, și har. Numai așa suntem parte a comunității celor credincioși.

În prezent, Biserica își trăiește menirea. Nu căutăm să fim buni doar la biserică, nu ne manifestăm acea pioșenia doar când venim la rugăciune, doar când ne facem slujba, ci mă silesc să fiu un tată bun și în familie, un strungar credincios în atelier, un om de afaceri cinstit, o soție fidelă și când sunt departe de familia mea, pentru că Dumnezeul meu este al meu în toate locurile și eu sunt chemat să trăiesc pentru EL în văzul tuturor semenilor mei. Reușim? Nu întotdeauna, dar dorința este acolo. Spre asta țintim. Căutăm să fim buni unii cu alții, să ne iubim, să ne ajutăm, să ne purtăm sarcinile unii altora, să facem bine până și dușmanilor noștri, fără a pretinde că o capacitate înnăscută ne duce la un asemenea standard. Deloc. Cel ce ne dă putere este Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Trăind în mijlocul societății nu avem voie să trăim ca lumea, doar fiind diferiți, printr-un mod frumos de viață, cu impact și relevanță pentru cei care ne știu, vom avea reușită în misiunea de a câștiga oameni pentru Hristos. La biserică venim să ne rugăm, să cântăm, să ascultăm Evanghelia. Nu obligația ne adună, ci sentimentul apartenenței de Trupul lui Hristos ne dă imbold. Cu reverență ne închinăm lui Dumnezeu și primim totul ca fiind desăvârșit pentru suflet. Nu tratăm ușor lucrurile sfinte și nici nu căutăm să ne împlinim voia noastră. Pocăința trebuie să aibă lacrimi, sfințirea trebuie să fie legământ, dărnicia e dragoste, iubirea e lege, harul nu-i de batjocorit, sufletul e de mare preț, cerul îl dorim, pământul e pentru pregătire…și tot așa!

Când ne ia Domnul de pe pământ destinația trebuie să fie aceeași la toți: cerul! Biserica e rânduită la un viitor glorios. El, Hristos, Mirele va veni să-și ia Mireasa și să o ducă acasă. Biserica din cer va fi completată cu Biserica de pe pământ. În locul acela nicio altă instituție de pe pământ nu va fi prezentă, doar Biserica-Biserica celor spălați în sângele Mielului, Biserica celor sfinți și curați, Biserica celor care au putut spune din inimă curată: „Vino, Doamne Isuse!”

Asigură-te că ești în Biserica adevărată, Biserica plănuită în inima lui Dumnezeu, câștigată de Domnul Isus Hristos și împuternicită de Duhul Sfânt.

Pastor Ioan Cocîrțeu