Seara lui Robert

La îndemnul prietenilor mei buni m-am hotărât sa pun pe hârtie aceasta întâmplare. Numele meu este Mildred Hondorf. Am fost învăţătoare de muzicăîntr-o şcoală elementară din oraşul Des Moines, statul Iowa.  Mai tot timpul am încercat să-mi suplinesc venitul prin predarea de ore de pian – un lucru pe care l-am facut pe parcursul ultimilor 30 de ani.  Dealungul vremii, mi-am dat seama că elevii mei au avut diferite niveluri de abilităţi muzicale. Nu am întâlnit vreodată un geniu, dar am predat unor elevi foarte talentaţi.

Dar, am întâlnit şi câţiva elevi complet afoni. Unul dintre ei a fost cazul lui Robert. Robert a avut 11 ani când mama sa (singurul părinte) l-a adus la prima oră de pian. În general am preferinţa ca elevii care încep pianul, în special băieţii, săînceapă la o vârstă mult mai tânără, şi am explicat acest lucru şi lui Robert.

Dar Robert mi-a spus că a fost întotdeauna visul mamei lui să-l audă o dată cântând la pian. Aşa că l-am primit ca student. Ei bine, Robert an început orele de pian şi din prima lecţie mi-am dat seama că este un caz disperat. Cu toate căîncercă din răsputeri, lui Robert îi lipsea simţul tonului şi al ritmului, un simţ necesar progresului în învăţarea pianului. Dar, cu sârguinţă el îşi memoră gamele şi arpegiile plus câteva piese uşoare care îi erau cerute de mine la ore.

Pe parcursul mai multor luni de zile Robert şi-a dat silinta săînveţe în timp ce eu ma chinuiam să-l încurajez. La sfârsitul fiecarei ore săptamânale îmi spunea “Intr-o zi mama mă va auzi cântând la pian.”  Dar mi se parea imposibil. Nu avea nici o abilitate muzicala. Am cunoscut-o pe mama lui doar de la distanţă, doar când venea să-l lase pe Robert la ore sau când îl aştepta în maşina ei veche săîl ia de la ore. Totdeauna îmi zâmbea şi îmi făcea cu mâna dar nici o dată nu a venit să vorbească cu mine.

Într-o zi, Robert nu a mai venit la ore.

M-am gândit să-l sun dar din cauza lipsei lui de talent, m-am hotărât să mă ocup de altceva. De fapt, eram chiar bucuroasă că nu mai venise: îmi făcuse o reclamă foarte rea studioului meu de pian.

Peste câteva luni am trimis o scrisoare elevilor mei cu privire la un concurs de pian pe care vroiam să-l organizez. Spre surprinderea mea, Robert (care a primit scrisoarea din greşeală) mi-a cerut să fie primit în concurs. I-am explicat că acest concurs era doar pentru studenţii curenţi şi pentru că el nu a mai venit la ore este descalificat. Robert mi-a spus că mama lui s-a îmbolnăvit foarte grav şi că nu a mai putut veni să-l aduca la ore. “Doamna Hondorf, te rog să mă primeşti în concurs!” a insistat Robert.

Nu ştiu de ce l-am primit în concurs nici azi. Poate a fost modul lui insistent, poate a fost o presimţire că totul va decurge normal. Seara concursului a sosit şi sala liceului în care s-a ţinut concursul s-a umplut de lume, de părinţi şi de neamurile lor. L-am programat pe Robert ultimul în concurs, înainte de a intra eu pe scenă pentru a mulţumi studenţilor şi a cânta o piesă. Mă gândeam că indiferent de ce greşeli va face Robert, le voi corecta eu prin piesa pe care o voi cânta.

Concursul a decurs normal. Elevii mei au repetat foarte mult şi se cunostea lucrul acesta în muzica pe care o cântau. La sfârşitul concursului, Robert a urcat pe scena. Hainele lui erau şifonate şi murdare şi părul lui arăta de parcă ar fi luptat cu un bătător de ouă. “De ce nu s-a îmbrăcat frumos ca ceilalti elevi?” mă gandeam eu… “Nici măcar nu l-a pieptănat mama lui pentru această seară importantă?”

Robert şi-a îndepărtat un pic scaunul de pian şi a început să cânte. Am fost foarte surprinsă când a făcut anuntul căşi-a ales Concertul No. 21 în Do Major compus de Mozart. Nu eram pregatită pentru o piesă chiar aşa de grea. Si nu eram de loc pregatită pentru ce îmi auzeau urechile. Degetele lui alergau asa de uşoare pe clape, se miscau cu atâta usurinţăîn toate registrele pianului. Ştia să facă trecerea de la pianisimo la fortisimo. Ştia să facă trecerea de la alegro la virtuoso. Nici o dată nu am mai auzit aceasta piesă interpretată aşa de bine de elevi de vârsta lui. Dupa şase minute şi jumatate a terminat într-un grand crenscendoşi toţi prezenţi în sală s-au ridicat în picioare să-l aplaude.

Înfrântă de lacrimi am fugit pe scarile scenei şi l-am luat în braţe cu bucurie. “Nici o dată nu te-am auzit cântând aşa de bine, Robert! Cum ai reuşit?”

Prin microfon Robert mi-a explicat: “Cum v-am mai spus, doamna Hondorf, mama s-a îmbolnăvit. Din păcate, s-a îmbolnăvit de cancer şi azi dimineaţă a plecat în veşnicii… s-a născut surdăşi în seara asta a avut prima ocazie să mă audă cântând la pian. Am vrut să-i fac o surpriză placută.”

Pe când cei de la Centrul pentru Protectia Copilului veneau să-l preia pe Robert pentru a fi pus într-un centru de plasament mi-am dat în şfârsit seama ce multă bogăţie a adus vieţii mele faptul că l-am primit pe Robert ca elev la orele de pian.

Nu am avut nici o dată elevi de calibru geniu dar în acea seară am fost învăţată ce înseamnă să perseverezi, să iubeşti, să dai o şansă cuiva chiar dacă nu ştii de ce.

Robert a fost ucis în atacul terorist ce a dărâmat cladirea federalăAlfred P.Murrah din Oklahoma City pe 1 Aprilie, 1995. În viaţă, de multe ori avem de a face cu oameni care ne prezită o alegere:  să-i tratăm cu integritate şi compasiune sau să-i trecem cu vederea şi să lăsăm în urma noastră o lume mai friguroasă.

Care este alegerea ta?

Daniel Pincu