Sfinţenia lui Dumnezeu


 

Sunt foarte multe textele Scripturii în care este subliniată, nu numai sfinţenia lui Dumnezeu, dar şi faptul că omului i se cere să fie sfânt aşa cum Dumnezeu este sfânt. Care este însă modelul suprem a ceea ce înseamnă să fii sfânt aşa cum Dumnezeu este sfânt încercăm să aflăm în rândurile de mai jos. Din perspectivă umană sfinţenia lui Dumnezeu, îl face pe Acesta inaccesibil, şi de temut. Frică a fost ceea ce au manifestat evreii, după exodul din sclavia egipteană, atunci când au fost puşi în faţa manifestării sfinţeniei lui Dumnezeu (Exodul 19). Această diferenţă majoră între om şi Dumnezeu pe care o subliniază conceptul sfinţeniei lui Dumnezeu este subliniată şi de modul în care apropierea de Dumnezeu este stabilită în Iudaism, în slujba Cortului întâlnirii.

Este foarte interesant că atunci Când Dumnezeu îi arată lui Moise modelul după care urma să fie construit Cortul întâlnirii şi mai târziu Templul, descrierea porneşte din partea cortului care avea să fie cea mai tainică şi inaccesibilă, anume, Sfânta sfintelor, locul prezenţei lui Dumnezeu (Exodul 25: 1-7). Este interesant şi faptul că atunci când slujba cortului întâlnirii este stabilită, discuţia începe de la jertfe şi preoţi deci din direcţia opusă (Levitic 1: 1-17). Există aşadar o tensiune între Dumnezeu cel Sfânt, a cărui slavă umple Sfânta Sfintelor (Exodul 40:34), ascuns poporului prin perdeaua dinăuntru, şi omul de afară care se poate apropia numai prin jertfă şi curăţire de acest Dumnezeu. Întâlnirea cu Dumnezeu este de aceea mediată de preoţi, singurii care aveau acces în prima parte a cortului unde era masa pentru punerea înainte şi sfeşnicul cu şapte braţe (Levitic 8-15). Înaintea lui Dumnezeu în Sfânta Sfintelor, intra însă numai marele preot odată pe an, în Ziua Ispăşirii, aducând jertfă pentru el şi pentru popor (Levitic 16). Întreg acest sistem ritual, vorbea pe de o parte de sfinţenia Dumnezeului transcendent de care omul nu se poate apropia oricum, iar pe de altă parte vorbea despre necesitatea jertfei mediate ca mijloc al apropierii de Dumnezeu. Acest sistem era bazat pe separarea rituală a jertfei, preoţilor, persoanelor,  alimentelor şi zilei de Sabat, astfel încât sfinţenia cerută de Dumnezeu să fie operată şi operantă în viaţa omului care se apropie de Dumnezeu.

În Noul Testament lucrurile se schimbă radical. Fără a nega în vreun fel valabilitatea sistemului ritual al Vechiului Testament pentru toţi acei care în istoria iudaică au fost parte integrantă a acestuia, creştinismul vorbeşte despre „vremea îndreptării,” (Evrei 9: 10), în care Hristos este mediatorul unui „legământ mai bun.” (Evrei 9:6). Nu numai că legământul cel nou este mai bun decât cel vechi ci este chiar desăvârşirea celui vechi pe care îl înlocuieşte: 

Prin faptul că zice: Un nou legământ, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” (Evrei 8:13). 

Dar poate cel mai important aspect referitor la noua paradigmă pe care o aduce Hristos (care este în acelaşi timp şi Marele preot al legământului celui nou dar şi Jertfa), este acela al revelării unui nou model al sfinţeniei. Pentru Hristos, a fi sfânt nu a însemnat executarea unor ritualuri exterioare care să medieze apropierea de Dumnezeu. În Hristos Dumnezeu revelează ceea ce era ascuns până atunci cu privire la sfinţenia Sa. Pentru Hristos sfinţenia nu a fost o realitate externă ci una internă, fundamentată pe relaţia sa cu Dumnezeu. Manifestarea relaţiei sale profunde cu Tatăl a fost dragostea sa sacrificială, o dragoste care I-a consumat inima, voinţa şi chiar şi trupul (Ioan 4:34). Pentru Iisus separarea este separare cu un anumit scop mai degrabă decât  separare fără intenţie. 

Iisus este sfânt nu pentrucă s-a izolat de ceilalţi oameni din lume, nu datorită unui elaborat sistem de purificare rituală. El este sfânt pentrucă El este consumat de pasiune pentru Dumnezeu şi pentru lume. Pentrucă dragostea lui Dumnezeu arde in inima sa, Iisus este sfânt.  Şi pentrucă El este sfânt toată lumea în jurul lui devine curată pentru el. 

EI era sfânt datorită transparenţei sale faţă de Tatăl, datorită faptului că în fiecare moment al existenţei sale, El, Hristos, a făcut din voia Tatălui, propria Sa voie. Sfinţenia sa este circumscrisă de focul pasiunii sfinţitoare a iubirii desăvârşite  pentru Tatăl şi pentru lume. Asumând natura şi umanitatea noastră păcătoasă, El a trebuit să o sfinţească din interior, din miezul experimentării tuturor tentaţiilor proprii naturii păcătoase (Evrei 4:15), căci numai ce e asumat poate fi mântuit. Hristos a fost aşadar sfânt datorită victoriei interne în viaţa Sa, în orice moment, a voii Tatălui, prin  ascultarea Sa deliberată şi totală ca Fiu (Evrei 5:7-8). Şi pentru că El a fost în acest fel sfânt, totul în jurul său devenea curat şi sfânt. Orice loc pe care călca, orice persoană pe care o atingea Hristos, devenea spaţiul declarat al prezenţei curăţitoare şi sfinţitoare a Duhului lui Hristos. 

Culminarea acestei identificări hristice atât cu umanitatea păcătoasă, cât şi cu divinitatea sfinţeniei trinitariene, este crucea prin care, Hristos „din doi a făcut unul” (Efeseni 2: 14), înlocuind perdeaua dinăuntru care separa omul de Dumnezeu cu trupul Său, deschizând o cale nouă şi vie spre Dumnezeu (Evrei 10: 20). Învierea şi înălţarea lui Hristos pe de altă parte deschid omului perspectiva a ceea ce omul este destinat să fie. Hristos înviat este omul la capătul escatologic al devenirii duhovnicești, pe care, în Hristos, omul este destinat din veşnicii să o urmeze. Astfel, dacă Dumnezeu cere omului să fie sfânt aşa cum El este sfânt, modelul suprem fiind Hristos care „s-a făcut trup şi a cortuit printre noi plin de har şi de adevăr” (Ioan 1: 14), ca să fie Templul (Ioan 2: 21) în care să ne întâlnim cu Dumnezeu. 

Dr. Daniel G. Oprean