Suferința ca obstacol sau oportunitate

În ciuda evenimentelor care se precipită de la o zi la alta, cu pași mărunți, ne apropiem de una din sărbătorile cele mai profunde ale creștinismului: comemorarea morții și învierii Lui Hristos. Dualitatea mesajului sărbătorii, moarte și înviere, parcă este mai actuală ca oricând în aceste momente. Suferința și moartea par sumbre și reci, dar sunt inevitabile – nici Fiul lui Dumnezeu nu a fost scutit de ele. Solemnitatea și profunzimea suferinței lui Hristos ne provoacă la contemplarea propriei noastre suferințe. De-a lungul vieții Dumnezeu ne trece adesea prin ”valea umbrei morții”: fie în mod intenționat, fie la modul permisiv, pentru a ne aduce cu picioarele pe pământ și a ne face să realizăm cât de trecători și de fragili suntem. O constatare tristă este că în astfel de situații suferința ne ocupă atât de mult loc în minte și în inimă încât aproape că nu mai putem să ne concentrăm pe nimic altceva…iar cu cât ne afundăm mai adânc în plasa descurajării, cu atât mai greu ne este să fim atenți la lucrurile importante  pentru care merită să trăim. Experimentăm atunci ”sindromul omului bolnav” care se manifestă prin faptul că toată lumea trebuie să ne plângă de milă, să ne stea în preajmă, să ne împlinească nevoile…totul să se învârtă în jurul nostru. 


Datorită acestor situații inevitabile pentru oricare dintre noi m-am gândit să sistematizez atât câteva pericole care ne pasc în momentele de suferință (pericole care devin adevărate obstacole pe drumul vieții), cât și câteva soluții sau oportunități care se dezvoltă în asemenea contexte.

Printre cele mai diabolice și ucigătoare pericole, la mare distanță de următoarele, este izolarea și sentimentul de singurătate. Atât Domnul Isus, pe cruce, când afirmă ”Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27:46), cât și alți mari oameni ai credinței, au experimentat sentimentul de singurătate: Moise, când fuge în Madian și spune ”sunt străin într-o țară străină”; Ilie, când trage să moară în pustie după biruința de pe Muntele Carmel; David, când părăsește palatul și fuge de Absalom; Pavel, în temniță, când relatează că toți l-au părăsit atunci când și-a început apărarea… Sentimentul izolării nu poate fi oprit să intervină, dar nu trebuie neapărat să se și instaleze sau să se permanentizeze. Atunci când se întrerupe comunicarea relațională, atât social, cât și spiritual, pasul imediat următor este deznădejdea.

Un alt pericol este sentimentul paralizant de neputință asociat cu fatalismul. Este dezarmant atunci când specialiști sau mai puțin specialiști dau din umeri și spun: ”asta-i tot ce se mai poate face!”, când înțelegi că nu mai există nici o soluție din perspectivă umană. Cu toate astea, nu oamenii au ultimul cuvânt. Multitudinea și diversitatea minunilor pe care le-a făcut Dumnezeu în situații limită sunt o dovadă incontestabilă că la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință!

Sentimentul de non-valoare, că nu insemni nimic pentru tine sau pentru alții, este un alt pericol substanțial în suferință. Provocator este sentimentul pe care l-a trăit bolnavul de la scăldătoarea Betezda din Ierusalim, exprimat într-o expresie simplă, dar deosebit de profundă:”n-am pe nimeni să mă bage în apă!” Uneori nu ne punem problema că ne-ar înțelege ceilalți, sau că ar schimba cu ceva contextul, dar simpla compasiune și relaționare ar putea atenua din greutatea poverii. Cu toate acestea, prezența lui Dumnezeu este întotdeauna acolo, prin Duhul Sfânt, gata să ofere sprijin și încurajare, gata să intervină și să dea sens vieții în ciuda circumstanțelor dificile.

Neîncrederea în Dumnezeu și în ceilalți, asociată cu cârtirea și judecata subiectivă, este unul din cele mai mari pericole. Ironic, dar în felul acesta ne întoarcem tocmai împotriva Celui care mai poate schimba ceva, care poate influența cursul evenimentelor. În plus, suferința nu ne dă dreptul să îl judecăm pe Dumnezeu sau să ne comparăm cu ceilalți pentru că nu suntem cu nimic mai buni ca alții ca să merităm o soartă mai favorabilă. 

Consumerismul este un alt pericol: în loc să mai producem ceva pentru ceilalți sau pentru Dumnezeu, devenim o ”gaură neagră” care absoarbe și înghite tot doar pentru a uita de adevărata problemă sau pentru a evita confruntarea cu realitatea. Consumerismul are de a face cu nevoia de uitare, evadare din realitate, dar efectul lui trece repede și realitatea ne ajunge din urmă din nou. 

Disperarea este pericolul reprezentat de modul în care nu mai filtrăm din punct de vedere rațional sfaturile și soluțiile pe care Dumnezeu, prin Scriptură, prin Duhul sau prin oameni, ni le oferă și ajungem să ne comportăm haotic, contrar statutului pe care îl avem și în antiteză clară cu mărturisirea credinței noastre. Realitatea este că, până când nu înțelegem că suferința este un simptom, și nu o cauză, vom fi tentați mai mult să scăpăm de ea decât să îi înțelegem cauzele și lecțiile. Tendința orbească de a scăpa de durere cu orice preț, mai ales apelând la soluții aleatorii și nechibzuite, face ca disperarea să crească cu fiecare eșec al acelor soluții. Schimbarea de paradigmă vine din schimbarea modului de abordare a suferinței: în loc să căutăm soluții pentru a scăpa de ea, să căutăm să înțelegem scopul ei, lecțiile pe care le include și impactul asupra prezentului și viitorului nostru.

Din perspectiva oportunităților pe care le oferă suferința, de departe cea mai mare oportunitate o reprezintă cea de cunoaștere mai profundă a lui Dumnezeu. Este trist că ne apropiem de Dumnezeu în cel mai profund mod doar atunci când ne ajunge cuțitul la os, dar este o lege a firii care spune că cele mai deosebite esențe și arome se obțin prin zdrobire…în mijlocul teascului descoperi dulceața părtășiei cu Cel care s-a apropiat de noi prin zdrobire. Rugăciunea, postul, Scriptura au o cu totul altă valență în interiorul teascului și ar trebui să profităm la maximum de această oportunitate.

O altă oportunitate este legată de cunoaștere mai profundă a capacităților și limitelor personale. De atâtea ori ne plângem de tot felul de mărunțișuri, ne speriem de orice umbră, credem că vom claca dacă ni se întâmplă ceva rău și chiar ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de rău, dar în suferință descoperim că putem purta mult mai mult decât am crezut. Este adevărat că nu prin noi înșine, ci prin Acela care poartă toate poverile și îngrijorările noastre împreună cu noi, dar nu am fi descoperit asta fără circumstanțele suferinței. În utimă instanță suferința crește reziliența: cu fiecare durere, cu fiecare necaz, cu fiecare dificultate, putem fi tot mai întăriți și mai maturi din punct de vedere spirituali.

Dezvoltarea empatiei față de ceilalți este o oportunitate ce nu trebuie ratată atunci când este vorba de suferință. Numai așa înțelegem ce simt alții, ce trăiesc cei care au probleme cu mult mai împovărătoare decât noi, și putem să ne deschidem inima mai mult pentru cei din jur. Empatizarea are și rolul de a minimaliza durerea personală și de a înțelege că se putea și mai rău, că viața altora este nespus mai grea și mai dificilă. 

Evaluarea valorilor, principiilor și priorităților este o altă oportunitate pe care nu putem să o încadrăm corect decât în suferință. Un medic de pe o secție de terapie intensivă spunea odată că atunci când vezi un bolnav în fază terminală, sau când îți dai seama că viața cuiva atârnă de un fir de păr, nu prea mai contează ce culoare are canapeaua din living, sau că trebuie să îți iei altă mașină, sau că ți-ai pierdut slujba și trebuie să îți găsești alta… În suferință înțelegem că sunt lucruri mai importante decât lucrurile materiale, că ceea ce suntem este mai important decât ceea ce avem, mai ales în plan spiritual.

În ultimă instanță, suferința aduce cu sine oportunitatea unei reevaluări a identității și a semnificației existențiale. Cine suntem cu adevărat? Pentru ce trăim? Ce urmează? Ce lăsăm după noi? Încotro ne îndreptăm? Toate aceste întrebări sunt măcinate ca într-o moară în mintea omului care suferă și aduc cu ele provocarea căutărilor profunde după răspunsuri. Deși Scriptura nu ne dă de înțeles că Solomon ar fi suferit fizic, se pare că a fost unul dintre cei mai chinuiți oameni din punct de vedere lăuntric: o dovedește căutarea lui continuă după fericire, după împlinire și, totodată, concluzia amară pe care o trage după fiecare soluție nefolositoare: totul este deșertăciune și goană după vânt. Spre sfârșitul vieții acesta declară: ”să ascultăm, dar, încheierea tuturor învățăturilor. Teme-te de Dumnezeu și păzește poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.” (Eclesiast 12:13)

Marii oameni ai lui Dumnezeu au fost oameni ai suferinței: au fost trecuți prin cuptorul ei, au fost zdrobiți în teascul ei, au fost frământați în malaxorul ei, dar niciodată nu au văzut suferința ca un obstacol, ci întotdeauna au privit la ea ca la o ocazie prin care să demonstreze cine sunt, cui îi aparțin și care este menirea vieții lor. Uneori suntem invidioși pe măreția lor, ne dorim să fim ca și ei, dar nu suntem în stare să plătim prețul sacrificiului pe care l-au plătit ei! 

Adesea, după matrița folosită cu Hristos, Tatăl găsește cu cale să ne zdobească și pe noi prin suferință…convinși de faptul că Dumnezeu nu face niciodată greșeli, că este suveran și nimic nu-L poate lua prin surprindere, acceptând că planul Lui pentru noi este desăvârșit, în atmosfera propriului nostru Ghetsimani, rostim cu emoție și cu încredere: ”Tată, facă-se voia Ta!”

Pastor Florin Iosub