Templul Duhului Sfânt: Biserica, o comunitate a Cuvântului

În teologia creştină se afirmă faptul că  Duhul Sfânt, cea de-a treia persoană a Sfintei Treimi, purcede etern din Tatăl, prin Fiul. Lucrarea împreună a celor trei persoane ale Trinităţii este o constantă în tot ceea ce înseamnă manifestarea lucrării divine. În primul rând, această lucrare împreună este vizibilă în actul creaţiei. Creaţia este lucrarea Tatălui, în Fiul, prin Duhul Sfânt (Geneza 1: 1-3). În al doilea rând, lucrarea împreună a persoanelor Trinităţii este vizibilă în constituirea persoanei lui Hristos. Fiul se întrupează prin Duhul Sfânt (Luca 1:35) şi este uns de Duhul (Luca 3:21-22) pentru a împlini planul Tatălui, printr-o viaţă trăită în Duhul (Luca 4:1,14) şi o jertfire călăuzită de Duhul (Evrei 9:14). Toate acestea culminează prin înviere şi înălţare, ambele mediate de Duhul Sfânt (Luca 24). În al treilea rând, Biserica, în calitate de trup al lui Hristos, este constituită prin Duhul Sfânt. Noul Testament afirmă acest adevăr al constituirii Bisericii prin conlucrarea Tatălui, Fiului şi Duhului, conlucrare ce oglindeşte chipul Sfintei Treimi, prin modul în care scriitorii Noului Testament folosesc metaforele prin care se exprimă caracteristicile Bisericii. Biserica este poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2:9-10, Tit 2:14), format din oameni „chemaţi împreună de Tatăl,” ea este trupul lui Hristos (1 Corinteni 12:27, Efeseni 1:22-23), „existând în, pentru şi prin Fiul, care este capul ei” şi este templul Duhului Sfânt (Efeseni 2:19-22, 1 Corinteni 3:16), fiind „locuită de Duhul lui Dumnezeu care dă viaţă tuturor.” 

Așadar orice comunitate eclesială poate fi poporul lui Dumnezeu și trup al lui Hristos, doar prin lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cel care prin lucrarea tainică de transformare spirituală produce pocăința prin convingerea cu privire la păcat pe care o produce în viața credincioșilor. Același Duh Sfânt lucrează în viața credincioșilor, sfințirea care este caracteristică poporului lui Dumnezeu. Această sfințire lucrată de Duhul (1 Petru 1: 2) are ca model, chipul Fiului lui Dumnezeu (Romani 8:29) în existența credinciosului. Instrumentul prin care această sfințire se lucrează, este Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 17: 17). Numai prin sfințirea lucrată de Duhul, prin Cuvânt, biserica poate deveni mai apoi, în puterea Duhului, purtătoarea proclamației Cuvântului în lume. 

Dacă Biserica este creată prin cuvântul divin,  același Cuvânt al lui Dumnezeu poate pătrunde în minţile noastre numai atunci  când Duhul ne asistă în a contempla strălucirea feţei lui Dumnezeu. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu, în călăuzirea Duhului Sfânt, este ghidul duhovnicesc al oricărui credincios, mediind cunoaşterea lui Dumnezeu şi fiind, totodată, hrana duhovnicească a Bisericii pentru a creşte în maturitate. Cuvântul revelat al lui Dumnezeu îl cunoaştem numai din Scriptura adoptată de predicarea Bisericii sau din predicarea fundamentată pe Scriptură. Cuvântul scris al lui Dumnezeu îl cunoaştem numai prin revelaţia care face posibilă predicarea sau prin predicarea făcută posibilă prin revelaţie. Cuvântul lui Dumnezeu proclamat îl cunoaştem numai prin cunoaşterea revelaţiei atestate prin Scriptură sau prin cunoaşterea Scripturii care atestă revelaţia. Aşadar Biserica, crește permanent, ca Templu al Duhului Sfânt (Efeseni 2: 20-21), prin lucrarea de sfințire în Cuvânt, fiind o comunitate a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este plasată în istorie, prin lucrarea Duhului Sfânt, Astfel responsabilitatea bisericii este aceea a trăirii Cuvântului și mai apoi a proclamării Cuvântului. Această sinteză între trăirea și proclamarea Cuvântului este calea prin care Duhul revelează oamenilor din nou şi din nou prin Biserică (Efeseni 4: 10), pe cel ce este primul şi ultimul Cuvânt al lui Dumnezeu, Iisus Hristos (Ioan 1:1; Evrei 1:1; 1 Corinteni 1: 30). Biserica ca templu al Duhului Sfânt este, deci, situată în intervalul dintre Dumnezeul care se revelează în Hristos, prin Duhul Sfânt, şi toţi cei ce au nevoie să experimenteze realitatea acestei revelaţii. Biserica reprezintă, deci, spaţiul în care această întâlnire devine posibilitate.

Dr. Daniel Oprean