Slujirea creştină nu este o formă de activism religios, ci un mod de viaţă modelat după exemplul dat de Domnul Isus Hristos. Pentru toţi ucenicii şi ucenicele Domnului, singurul mod de slujire este cel al jertfirii se sine, adoptat de Mântuitorul – calea crucii. De fapt, de la primele pagini ale Scripturii, pe întreg parcursul ei şi până la ultimele file, în mod consistent, acesta este modelul pe care-l întâlnim – înălţarea, triumful, vin doar în urma zdrobirii, a suferinţei şi a crucii:
• În „protoevanghelia” din Geneza 3:15 – sămânţa femeii (adică Hristos) va zdrobi capul şarpelui, dar acesta „îi va zdrobi călcâiul”;
• Isaia 53:10-12 detaliază în mod de-a dreptul dramatic planul de mântuire, subliniind acelaşi principiu;
• Ioan Botezătorul, precursorul Domnului Isus, este cel care încheie şirul lung al profeţilor Vechiului Testament care L-au slujit pe Dumnezeu în smerenie şi au plătit preţul suferinţei pentru lucrarea făcută (Matei 11:11a,13);
• Modelul Hristic este unul al slujirii şi al crucii (Matei 20:26-28; Ioan 13:3-6) şi aceasta este calea pe care El le cere urmaşilor Săi să o adopte (Matei 10:38, 16:24; Marcu 10:21; Luca 9:23, 14:24);
• Apostolul Pavel şi Evrei prezintă aceeaşi perspectivă (Galateni 2:20, 6:14; Filipeni 2:5-11; Evrei 12:2). Discursul cel mai triumfalist al lui Pavel, în care vorbeşte despre a fi „mai mult decât biruitori”, nu se referă la un context de eficienţă maximă şi/sau prosperitate înfloritoare în viaţă şi lucrare, ci unul de strâmtorare, prigoană şi suferinţă, în care urmaşii Domnului Isus erau „daţi la moarte toată ziua... socotiţi ca nişte oi de tăiat” (Romani 8:35-39);
• În Apocalipsa, Cel vrednic de toată slava împreună cu Tatăl, singurul care a putut să ia cartea şi să-i rupă peceţile, este Mielul cel junghiat (Apoc. 5:6-9).
O astfel de perspectivă nu lasă loc nici unei atitudini privitoare la lucrare caracterizate de un triumfalism plin de condescendenţă şi infatuare, nici unei abordări a slujirii prin prisma succesului răsunător şi a eficienţei manageriale. Din perspectiva crucii, acestea apar în adevărata lor lumină, ca simple încercări omeneşti, palide şi distorsionate, de a înlocui majestatea umblării în smerenie pe urmele lui Hristos cu surogate ieftine, cu kitsch-uri „moderne”, fie ele bazate pe structuri şi filozofii sofisticate, menite să impresioneze.
Esenţa lucrării creştine rămâne, de-a lungul veacurilor, indiferent de contextul social sau cultural în care ne găsim, aceeaşi cu cea descrisă de Pavel în Coloseni 1:27b-29 . Prin prisma unei asemenea abordări şi decurgând din ea, vă propun să delimităm câteva principii directoare cărora să se subscrie lucrarea pe care o facem şi la care să aderăm cu toate:
1. Lucrăm împreună pentru a zidi Împărăţia lui Dumnezeu, nu pentru a ne promova propria persoană, „lucrare” sau organizaţie.
2. Facem lucrarea, ne trăim viaţa şi stabilim relaţii cu cei din jur bazate pe harul Domnului, nu subscriind unei atitudini caracterizate de legalism sau libertinaj.
3. Lucrarea pe care o facem este una de slujire în autoritatea pe care ne-o dă Dumnezeu prin Duhul Sfânt, în supunere faţă de conducerea bisericii/comunităţii şi nu urmărim puterea/influenţa conferită de o anumită poziţie.
4. Ne dedicăm lucrului în echipă, încurajându-ne şi sprijinindu-ne unele pe altele, fiecare contribuind la propăşirea lucrării cu darurile pe care le are. Nu face nimeni lucrarea de una singură, în izolare.
5. Ne rugăm şi lucrăm împreună pentru a asigura consolidarea şi dezvoltarea/creşterea lucrării. Facem din aceasta un scop pe care-l urmărim cu consecvenţă, nu ne mulţumim cu o creştere accidentală/la voia întâmplării.
Domnul să ne ajute aşa să trăim şi să slujim!
Gina Bulica
