Alexandra Cristescu, elevă în clasa a XI-a la Liceul Teologic Baptist Timișoara, a câștigat primul loc la Concursul şcolar județean de creaţie literar-religioasă – secțiunea eseu, ediția a X-a, organizat la Colegiul Naţional „Ana Aslan,” Timişoara în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Timiș. Tema concursului a fost: Atitudinea creștinului față de lumea creată, între demnitate și spirit civic.
Redăm în rândurile de mai jos conținutul eseului.
NATURA –BIBELOU DE PORȚELAN
MOTTO: „A înţelege natura înseamnă a înţelege viitorul, dar a face ceva pentru salvarea naturii atât de ameninţată azi, înseamnă a contribui la fericirea omenirii.” – Proiectul „Prietenii naturii”
Întotdeauna am fost atrasă de partea mai puţin cunoscută a lumii în care trăiesc. Încerc de fiecare dată să îmi dau seama de ceea ce nu se observă din prima sau ceea ce nu se observă chiar deloc. Pun accentul pe lucrurile mai puţin însemnate deoarece acestea ascund cele mai nebănuite taine şi îţi descoperă orizonturi noi. Aşa am reuşit să-mi dau seama de lumea care mă-nconjoară, am învăţat să observ lumea, nu doar să o ascult şi să o ascult, nu doar să o observ.
Cu ceva timp în urmă mi-am dat seama de faptul că Dumnezeu nu ne binecuvintează doar cu binecuvântări materiale şi cereşti, ci ne binecuvintează şi prin propriia-I creaţie. Universul, lumea, oamenii, tot ceea ce vedem în jurul nostru este o creaţie perfectă a mâinilor Lui pe care noi, de multe ori, nu o observăm. Dintr-un lucru neînsemnat pentru alţii, eu pot învăţa o lecţie de viaţă pe care o pot împărtăşii altor persoane.
Într-o dimineaţă, aşteptând tramvaiul împreună cu o colegă, privirea şi atenţia mi-au fost atrase de o simplă imagine: imaginea a două vrăbiuţe care se certau de zor pe câteva firimituri de pâine. Am rămas concentrată pentru câteva minute asupra acestei dispute. Una dintre cele două vrăbiuţe voia să strângă hrană pentru puiul ei, care nu era foarte departe de mamă, iar cealaltă voia să mănânce de una singură. Nu ar fi fost un lucru rău să beneficieze amândouă de firimiturile de pâine de pe asfalt, dar problema era că amândouă se războiau pe aceeaşi firimitură de pâine. Nici una, nici alta nu ar fi lăsat de la ea şi nu ar fi sărit pe altă firimitură. În jurul lor au început să se strângă şi alte vrăbiuţe, chiar şi câţiva porumbei şi nimeni din cei prezenţi acolo nu izbuteau să se apropie de cele două vrăbiuţe războinice. Ciripitul nervos al celor două vietăți era amplificat de o mie de ori din cauza celorlalte păsări strânse în jur de parcă îşi formaseră două tabere, o tabără luându-i apărarea vrăbiuţei cu puiul, cealaltă tabără, vrăbiuţei care nu voia să împartă. Nu după foarte mult timp, din armata de oameni şi copii care alergau fiecare înspre serviciile şi şcolile lor, apare un om şi mai grăbit care calcă cu nepăsare peste firimiturile de pâine de pe jos, despărţindu-le astfel pe cele două vrăbiuțe, pasul acestuia trimiţând toate firimiturile pe linia de tramvai, risipindu-le. Ciripitul asurzitor a fost domolit, vrăbiuţele şi porumbeii uitându-se parcă unii la alţii şi zicându-şi „ce-a fost asta?”.
După ce mi-am retras privirea de la imaginea de mai înainte, am făcut imediat o paralelă între aceste păsări şi noi, oamenii. De multe ori şi noi procedăm la fel cum au procedat şi aceste vrăbiuţe. Creăm conflicte din lucruri banale şi suntem încăpăţânaţi fiindcă nimeni nu vrea să lase de la sine. O ceartă iscată din zgârcenie, în viziunea mea, nu este un lucru demn de un creştin care nu este creştin doar cu numele. Fiecare dintre noi suntem înzestraţi cu un spirit civic pe care l-am primit fără să-l cerem sau să-l merităm măcar și de aceea trebuie să învăţăm să-l deţinem şi să-l îmbogăţim în fiecare zi.
Colega mea mi-a spus că visez prea mult şi poate chiar are dreptate. Trebuie să mă opresc din a mai trăi un delir oniric şi să întâmpin lumea aşa cum este ea. Se vede clar cum lumea pur şi simplu îşi distruge binecuvântările. De ce ni se spune că trebuie să salvăm copacii când se foloseşte hârtia, nereciclată, pentru a se scrie pe ea „salvaţi copacii”? De ce avem parte de atât de multe hazarde, iar noi dăm vina pe Dumnezeu? În jurul nostru sunt multe lucruri distruse de propriile noastre mâini. Viitorul pe care ar trebui să-l aibă generaţia următoare este pus în pericol de lipsa de demnitate și de egoismul de care dau dovadă unii oameni. Ce se va alege de natură, de animale, de însuşi oamenii? Unde voi privi odată cu trecerea în neființă? Voi privi prin boli fără antidot, prin mutaţii, printr-un nor cenuşiu care nu va dispărea, o lume condusă de praf? Mă doare neomeneşte durerea pentru viaţă, pentru viaţa celor care vor fi atunci când eu voi fi părăsit deja pământul. Nu asta este ceea ce eu îmi doresc să las aici. Eu sunt deja ca un fum ce se duce şi vreau să las în urma mea un loc de mai bine. Să las în urma mea măcar o mică grădiniţă cu flori, pe a căror petale să se aşerne roua, fluturi cu aripi de spumă de mare, un copac în plus, un zâmbet din partea unui copil şi o carte. O carte din care vreau ca lumea să înţeleagă de ce noi trebuie să ne îngrijim de lumea înconjurătoare, să ne mulţumim chiar şi cu hazardele care, de fapt, ne avertizează că noi, ca oameni, trebuie să ne trezim din umblarea noastră rea şi să ne comportăm cu natura exact ca o adevărată binecuvântare de sus.
Cu orice ocazie, mare sau mică, încearcă să creezi un mic loc care să meargă înspre mai bine, nu lăsa o generaţie să-şi petreacă viaţa sub un ienupăr. Prin orice gest micuţ pe care-l faci pentru natura ce te-nconjoară, vei învăţa să ajungi, la vremea potrivită, un creştin cu demnitate şi spirit civic, mulţumitor chiar şi pentru răzvrătirea naturii ca semn de protest pentru cei care nu ştiu cum să o apere.
Elev: Cristescu Alexandra
Prof. îndrumător: Cimpoae Marius
