Amintiri din copilăria mea baptistă (2)

ChurchPKCardSerile de evanghelizare

Se ţineau întotdeauna iarna, pentru că atunci oamenii aveau timp să vină. Nu aveau ce să facă la câmp, iar animalele le rezolvau devreme. Îmi amintesc că primele zile ale anului erau ocupate întotdeauna cu săptămâna mondială de rugăciune, dar apoi urma săptămâna de evanghelizare.

Pentru că întâlnirile erau seara, drumul până la biserică era o adevărată aventură. Străzile nu erau iluminate, doar câte un bec amărât pe la vreun colţ de stradă. Era o delectare pentru noi copiii să folosim lanternele primite cadou de crăciun. Dacă era zăpadă, era bine. Dacă era noroi în schimb, cum se întâmpla adesea, momentul în care intrai în adunare şi îţi vedeai pantofii la lumină era un adevărat şoc.

Prezenţa era în general mulţumitoare. Amintirea mea este aceea a unei săli pline. Nu doar că veneau fraţii şi surorile, dar îşi invitau şi prieteni şi vecini, iar aceştia răspundeau, de multe ori, pozitiv. Probabil prea puţini veneau motivaţi de dorinţa de a auzi predica, dar era pentru ei ceva inedit. Pe vremurile acelea nu era cablu TV, iar televizoarele erau alb-negru. Despre computere şi Internet (bloguri!) nu se ştia absolut nimic. (Ce ciudat că nu le simţeam lipsa şi eram destul de împliniţi!) În contextul acesta, spectacolul pe care îl oferea biserica pocăiţilor era color şi tridimensional, iar nepocăiţii veneau.

Afară era frig, înăuntru era cald, iar unii dintre participanţi aţipeau, iar unii adormeau de-a binelea. A fost reproşul, cu accent de Bihor, al unui nepocăit care spunea despre una dintre surori „că  doară să şi-nvisază!”

Vorbitorii erau în general diferiţi de la o seară la alta. Unii erau foarte emoţionali şi le făceau pe surori să stea cu batistele preăgătite. Îmi amintesc de un frate care predica, predica şi iar predica, până când, la un moment dat, şi-a dat seama că a pierdut contactul cu adunarea. Deşi a pierdut contactul, el nu s-a pierdut defel, nici nu s-a gândit să încheie, ci „a spus o glumă pentru descreţirea frunţilor!” Şi acum îmi amintesc perfect gluma: era despre un om beat care a căzut în şanţ şi a venit la el un căţel. Beat fiind, a crezut că este soţia şi a exclamat „Ce blană faină ţi-ai cumpărat dragă!” Problema e că nu îmi descreţeşte, ci îmi încreţeşte fruntea. Ce poate fi mai potrivit decât o astfel de inserţie în mijlocul luptei spirituale pe care o presupune un serviciu de evanghelizare? Foarte puţini erau vorbitorii care citeau un text şi rămâneau lângă el. Predicile erau în general „tematice.”

Unii presărau mesajul cu multe mărturii personale. Alţii cu ilustraţii sentimentale: băiatul care a plecat de acasă şi nu ştia dacă părinţii îl mai primesc. Le-a spus că dacă îl primesc, să lase semn, în nucul pe unde va trece trenul, o batistă. Când se apropie, tot nucul era plin de cearşafuri…Oare mai dă foloseşte cineva ilustraţia aceasta? Dacă da, vă rog opriţi-l! Unii ameninţau constant că s-ar putea să păţeşti vreun accident, să amuţeşti şi să nu mai poţi spune „da” pentru Domnul.

Cu toate astea, erau, ca la rugăciune, excepţii. Erau unii păstori care predicau şi reuşeau să ne ţină chiar şi pe noi copiii cu sufletul la gură. Nu răcneau, nu ameninţau, nu foloseau glume, nu plângeau, dar nici nu se fereau de semntimente. Dimpotrivă, „era un foc” în cuvintele lor. Erau oamenii pasionaţi de Biblie şi care aveau ungerea Duhului. Oamenii aceştia îşi făceau temele şi studiau textul cu toată grija, dar nu simţeau nevoia să manipuleze emoţional adunarea. Ei ştiau că cercetarea o face Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În ce-i priveşte, pur şi simplu ştiai şi simţeai că acolo este mai mult decât lucrarea unui om care se chinuie să convingă şi să facă atmosfera. Era acolo puterea lui Dumnezeu care îl înălţa pe vorbitor, iar împreună cu el, întreaga adunare! La fel ca atunci, oamenii aceştia sunt excepţia. Cei mai mulţi evanghelişti şi păstori îşi acoperă lipsa studiului prin strigăte, lacrimi şi ameninţări Unii nici nu se chinuie în felul acesta, ci vorbesc monoton şi sec, omoară pur şi simplu adunarea.

Îmi este dor de unele seri de evanghelizare. Mai ales de curajul pocăiţilor de a-i chema şi pe alţii să audă. Îmi este dor să îi aud pe oamenii, cu sau fără şcoli, dar care iubesc Biblia, o iau în serios şi sunt plini de Duhul Sfânt.

Citiţ aici şi Amintiri din copilăria mea baptistă (1).

Mai multe articole de Valetin Făt, pe www.valentinfat.wordpress.com