Dumnezeu m-a binecuvântat cu o memorie bună. Fără să îmi propun, îmi amintesc cu precizie oameni, discuţii, situaţii, locuri. Întrucât am trecut de 30 de ani, copilăria îmi este destul de îndepărtată, dar în ultima perioadă îmi vin în minte fel şi fel de amintiri. În general, lucrul acesta se întâmplă bătrânilor (încep să am emoţii!)…
Copilăria mea a fost puternic legată de biserică. Aşa că a fost „baptistă” , dar „baptistă românească.” Cu toate bunele şi relele care decurg de aici. Mai este ceva. Deşi am crescut la Timisoara, sfârşitul de săptămână îl petreceam la ţară, la bunici. În cele ce urmează, am să aştern în scris câteva din amintirile pe care le am de atunci. Poate sunt şi alţii care se regăsesc în situaţiile descrise. Prin aceasta, vreau să îi multumesc lui Dumnezeu pentru toţi oamenii din familie şi din biserică, prin care m-a format. Unii dintre ei încă sunt printre noi, iar alţii au plecat să fie cu Domnul.
Cu siguranţă, vremurile s-au schimbat. Atmosfera nu mai este aceiaşi. Unele lucruri s-au schimbat în bine, altele în rău. Am găsit lucruri valoaroase, dar am şi pierdut, iremediabil, altele, la fel de valoroase. Oricum sunt convins că nu este chemarea noastră să căutăm să aducem biserica în trecut, să ne întoarcem la „cum era pe vremuri”, ci să ne întoarcem la Biblie, căutând să o prezentăm într-un mod relevant generaţiei tinere şi lumii care ne înconjoară. Poate rândurile care urmează ne vor ajuta să înţelegem asta mai bine.
Ora de rugăciune
Unde altundeva aş putea începe decât cu ora de rugăciune de duminică dimineaţa? Înainte de a începe ora de rugăciune însă, începea trezirea, acasă! Spun începea pentru că era un proces, destul de îndelungat uneori. Tata se trezea întotdeauna mai devreme ca să studieze şi când se apropia timpul de biserică, ne trezea şi pe noi. Nu îmi amintesc de nicio situaţie în care să fi spus „dacă ţi-e somn, poţi să rămâi.” Nu îmi amintesc de nicio situaţie în care să fi lipsit el de la biserică! Pur şi simplu nu s-a întâmplat! Într-un an am mers la mare. Aveam 7 ani şi cu mintea mea de copil mă bucuram că scăpăm de biserică, măcar o duminică. Nu a fost cazul! Tata a găsit o familie de credincioşi şi am ţinut „serviciul” chiar acolo, în camera de hotel. Vremurile s-au schimbat…
La biserică mergeam întotdeauna pe jos. Oricum, noroaiele erau atât de mari încât nu se putea ajunge cu maşina decât vara. Erau câteva treceri unde trebuia să îţi păstrezi echilibrul. Ora de rugăciune începea la 9:00. Nu spune Fapte 3:1 că Petru şi Ioan se suaiau la ceasul rugăciunii şi că era ceasul al nouălea…Probabil unii încă mai folosesc argumentul. Dacă întârziam, iar ora de rugăciune era începută, nu aveam voie să intrăm. Ora de rugăciune nu trebuia deranjată sub nicio formă, aşa că intram în timpul cântării.
Rugăciunile erau în general lungi, iar multe dintre ele, cu formă fixă. Sora A. Se ruga de fiecare dată ca să fim izbăviţi de „cel viclean care umblă pe faţa pământului.” Sora C. începea, în mod invariabil, să plângă după primele 10 cuvinte. Sora S. Se ruga pentru „familia împroşcată (i.e. „împrăştiată”) pe toată faţa pământului.” Era obligatoriu să se roage şi copiii. Noi ceream întotdeauna să fim făcuţi „sare şi lumină la şcoală şi între vecini.”
Dacă era iarnă, focul duduia plăcut în soba argintie, plasată în mijlocul bisericii, pe partea surorilor. Soba genera experienţe asemănătoare cu cele trăite de Iacov la Laban: cei care erau aproape se topeau de cald, iar ceilalţi se prăpădeau de frig. Un moment de maximă importanţă era acela în care fratele V. „băga pe foc.” Chiar dacă ar fi predicat Billy Graham, toate privirile se întorceau acum spre sobă. Se dădeau sfaturi. Săreau scântei care puneau într-un pericol real îmbrăcămintea surorilor din apropiere…
Nu pot să nu îmi amintesc însă anumite rugăciuni pline de putere. Ştiam prea puţine pe atunci despre rugăciune, despre viaţa de credinţă, dar ceva în copilul din mine îmi semnala că în viaţa acelor fraţi şi surori este ceva deosebit. (Mă fascinează modul în care copiii percep profunzimea spirituală a adulţilor sau lipsa ei…) O pasiune şi o prezenţă care parcă lipsea altora. Cu mintea de adult, înţeleg acum că erau oamenii care căutau să umble cu Dumnezeu şi în timpul săptămânii. Erau oamenii pentru care El era real în fiecare clipă, iar rugăciunea era mai mult decât un ritual baptist. Pentru câteva momente, dispărea toată monotonia întâlnirii de rugăciune. Pe lângă focul din sobă, se mai aprindea un foc. Din păcate însă, în cele mai multe cazuri, era pregătită găleata cu apă…aveau grijă cei care mai urmau să se roage de asta. Focul din sobă continua, aproape că ne adormea, dar celălalt foc se stingea…
Aş aduce înapoi ora de rugăciune? Da, cu anumite modificări. Drama multor biserici de azi este că au văzut lipsurile orei clasice de rugăciune, au demolat-o cu veselie, dar au uitat că trebuie pus ceva în loc. Domnul să ne dea lumină. Şi foc!
Mai multe articole de Valetin Făt, pe www.valentinfat.wordpress.com