În perioada aceasta gândurile noastre se îndreaptă înspre primii creştini. Înspre biserică, aşa cum este ea descrisă în Faptele Apostolilor. Tânjim după acele vremuri de început, vrem să fim ca ei…
Totuşi, să tânjim cu discernământ! Există aspecte pe care nu ne dorim să le repetăm. Nu cred că vrem să fim nici în pielea lui Anania, nici în pielea Safirei. Cred că nu ne dorim nici ca situaţia din Fapte 6 să se repete în bisericile noastre, deşi, să recunoaştem, bisericile noastre au fost tulburate ani la rând de împărţirea „ajutoarelor.” Acestea au reuşit să scoată ce e mai negru şi urât în fiinţa umană, într-un mod în care nimic altceva n-a reuşit. Să ne consolăm la gândul că genul acesta de lupte nu a început cu creştinii din România, ci cu cei din Ierusalim. Mai mult, există şi aspecte pe care nu suntem chemaţi să le repetăm. Care ţin de contextul în care trăiau creştinii de atunci, dar şi de faptul că biserica era la începuturi. Faptele Apostolilor este o carte narativă, iar extragerea aplicaţiilor presupune un studiu foarte atent!
Există însă o caracteristică pe care ei o aveau şi noi am pierdut-o: nu mai suntem atrăgători! Biserica şi-a pierdut atracţia! În ciuda persecuţiilor la care era supusă de către autorităţile laice sau religioase, biserica era un magnet pentru cei din jur. Astăzi, observ două tipuri de creştini.
Îi avem pe cei chinuiţi. Nu le place biserica, nu le place viaţa de credinţă, dar „bucuroşi le-or duce toate”, ca să ajungă în cer. (Ca să se chinuie şi acolo?) Aceştia sunt reprezentaţi cu cinste de Fiul cel mare, din pilda relatată în Luca 15. Ei nu ies din vorba tatălui, dar visează cu ochii deschişi la petrecerea cu prietenii. Se bucură când se rătăceşte un nou convertit printre ei, doar n-o să se chinuie singuri!
Îi mai avem şi pe cei care vor să fie atractivi cu orice preţ, dar cred că pot face asta împrumutând modele sociale contemporane. Ei nu stau ca fiul cel mare, închişi în casă, ci pun iedul pe umăr, sar gardul şi… la petrecere. Să folosim muzica, la modă, îmbrăcămintea la modă, să scurtăm predicile, să ne întâlnim la cafenea (biserica e prea oficială) şi să organizăm cât mai multe agape. Dacă rămânem la biserică să fie mai mult show. Să fie mai variat. Oamenii vin la noi pentru că sunt sătui de circul de afară, iar noi le oferim mai mult circ. Uităm că lumea se angajează în toate aceste manifestări zgomotoase şi pestriţe ca să mai uite necazul, dar nu ajută la nimic. Exact ca în povestea cu clovnul depresiv care căuta ajutor şi a fost trimis la circ, cu garanţia că se va înveseli.
Biserica primară era atractivă, tocmai prin faptul că era radical diferită de tot ceea ce oamenii vedeau în jurul lor. Era ceva nemaiîntâlnit, o adevărată minune. Oamenii priveau, se temeau, admirau, îi lăudau. De ce atât de puţini mai doresc să fie cu noi sau ca noi? Chiar aşa de speriat am ajuns? E timpul să privim în oglindă. Cu toată seriozitatea! Poate aşa vom înţelege mai bine de ce o ia lumea la fugă, zbierând, când ne vede.
Mai multe articole de Valetin Făt, pe www.valentinfat.wordpress.com