Când cazi în autocompătimire

Unul dintre cele mai mari pericole în care putem ajunge când ne trezim copleşiţi de întristare este să cazi în autocompătimire. Este aşa de uşor să se întâmple asta. Auto compătimirea este sindromul „Bietul de mine”; înseamnă a turna milă peste noi înşine în speranţa că durerea pe care o experimentăm ar putea fi potolită.

Oamenii sensibili sunt cei mai înclinaţi spre autocompătimire deoarece sunt uşor de rănit. Sensibilitatea este o capacitate de empatie şi este echipamentul lui Dumnezeu pentru a simţi cu alţii. Folosit în acest fel este un lucru minunat. Totuşi când ne determină să ne întoarcem înspre noi înşine, spre interiorul nostru, este o violare a planului lui Dumnezeu pentru noi şi ne trage în jos în cea mai mizerabilă stare de spirit.

Problema adevărată cu privire la autocompătimire este că Îl înlocuieşte pe Dumnezeu în vieţile noastre printr-o ego-centrare prin care încercăm să ne rezolvăm durerea. În loc să ne întoarcem spre Dumnezeu în mijlocul problemelor noastre şi să aducem durerea noastră la El, preferăm analgezicul temporar al autocompătimirii. Ne căciulim, ne văităm, oftăm, ne plângem îl acuzăm pe Dumnezeu că a uitat să fie milostiv şi în acest cadru de auto-absorbire a minţii ne privim micile noastre probleme personale mult mai serioase decât unele dintre cele mai serioase tragedii din vieţile altora. Autocompătimirea pe care ne-o împărţim cu generozitate uşurează durerea, dar o face în aşa mod încât îl ignoră pe Dumnezeu.

Autocompătimirea este sensibilitate transformată în egoism; preferăm propria noastră cale de a rezolva durerea noastră decât pe cea a lui Dumnezeu. Singurul remediu real pentru autocompătimire este pocăinţa. Trebuie să ne pocăim de angajamentul nostru încăpăţânat de a rezolva problemele vieţii în mod independent şi de a ne potoli durerea în locul unei abandonări neajutorate în mâna lui Dumnezeu. Atunci şi numai atunci autocompătimirea poate fi eliminată.