Când eşti copleşit de ruşine

Cea mai urâtă stare în care poate să cadă vreun bărbat sau vreo femeie este să nu mai aibă ruşine. Păcatul este întotdeauna ucigător. Niciodată nu vedem mânia Domnului Isus în Noul Testament mai fioroasă decât atunci când străluceşte împotriva celor care, din cauza lipsei lor de ruşine, păreau să se opună corecţiei – de exemplu Fariseii.

Ruşinea este formată din mai multe componente: frica de demascare, repulsie la descoperirea deficienţei şi teama de consecinţe. Înainte de a păcătui, Adam şi Eva erau „…erau amîndoi* goi, şi nu le era** ruşine” (Genesa 2:25), dar apoi ruşinea cu privire la ce au făcut i-a condus la acoperirea goliciunii lor cu frunze de smochin. Le era aşa de teamă de a fi demascaţi încât atunci când Dumnezeu a coborât ei s-au ascuns printre copaci. Nu au vrut să fie văzuţi.

Ruşinea urăşte nu doar expunerea ci descoperirea deficienţei interioare, care la rândul său conduce la conştiinţa de sine şi la ura personală. Simţim ură faţă de noi înşine că ne-am putut comporta într-un astfel de mod. „M-am făcut de râs!”

Ruşinea se teme şi de consecinţe, rezultatul anticipat de a fi găsit. Ar putea însemna respingere din partea altora, realizarea restituirii, întâmpinarea unor situaţii neplăcute.

Dar oricât de gravă este ruşinea, nu este dincolo de puterea răscumpărătoare a Domnului Isus. Când aducem problema înaintea Lui care a cauzat ruşinea El se grăbeşte să ne ierte şi să ne restaureze simţul demnităţii. Într-un anume sens putem să fim mulţumitori pentru ruşine. Aceasta este o binecuvântare deghizată. Fără ea am putea să continuăm într-un curs coborâtor fără a fi avertizaţi cu privire la degradarea care continuă în sufletul nostru. Dacă există vreun lucru mai rău decât ruşinea – este să fi fără ruşine.

tradus de Iosif Dragomir