În mod frecvent, în timpurile moderne, oricine poate să audă vehiculat termenul „complex de inferioritate”. El descrie sentimentul redus de valoare pe care unii oameni îl poartă cu ei, consecinţa obişnuită a ineficienţei parentale. Uneori părinţii – chiar părinţii buni – le dau copiilor ideea că îi iubesc pentru ceva: dacă muncesc din greu, dacă se ridică la aşteptările lor, dacă sunt foarte deştepţi. Copiii ajung să-şi privească valoarea în termenii a cât de bine fac mai degrabă decât cine sunt. Un simţământ scăzut al valorii poate ruina o întreagă viaţă şi în cel mai rău caz se poate dezvolta în auto-respingere, chiar ură. Cei mai mulţi oameni învaţă cum să facă faţă problemei prin a se ţine departe de situaţii în care s-ar putea să fie arătaţi ca inferiori, şi astfel să-şi trăiască vieţile la un nivel scăzut faţă de intenţia lui Dumnezeu.
Indiferent de forţele care au contribuit la formarea gândurilor şi ideilor noastre despre noi înşine (şi trebuie să fim cu grijă să nu păstrăm amărăciunea sau resentimentul faţă de cei care ne-au crescut), noi, care suntem creştini, trebuie să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să ne tragem estimarea despre noi înşine de la El. Oricât de puţină valoare ar exista în natura noastră, Dumnezeu a turnat valoare peste noi murind, în Hristos, pentru mântuirea noastră. Nimeni nu trebuie să fie dispreţuit (nici chiar de către el însuşi sau ea însăşi) din moment ce ei sunt suficient de dragi lui Dumnezeu care Şi-a vărsat sângele Lui sfânt. Aceasta este temelia valorii noastre, singura bază solidă şi suficientă. Şi lucrul acesta este acelaşi pentru oricine.
Această afirmaţie din urmă trebuie să fie lăsată să se imprime în minţile noastre, deoarece acest lucru se realizează doar atunci când vom vedea că valoarea nu este ceva care este câştigat ci ceva conferit şi că auto-dispreţuirea poate fi eradicată din minţile noastre.
Tradus de Iosif Dragomir