Mulţi creştini simt că dacă există îndoială în minţile lor nu pot fi credincioşi adevăraţi. Acest lucru se ridică dintr-o înţelegere greşită a naturii îndoielii. „Îndoiala”, spune Os Guinness, „este o stare a minţii în suspensie între credinţă şi necredinţă aşa că nu este nici una dintre ele ca întreg, şi este parte din fiecare.Este credinţă în două minţi.” Fiecare trebuie să înţeleagă aceasta deoarece ea demitizează ideea că atunci când un credincios se îndoieşte, trădează credinţa şi se predă necredinţei. Nici o înţelegere greşită nu cauzează un prăpăd şi o pagubă spirituală mai mare pentru creştini decât aceasta.
Poate că putem înţelege mai bine îndoiala prin a lua analogia fricii. Mulţi cred că frica este opusul curajului, dar nu este aşa. Opusul fricii este laşitatea. Frica este etapa la jumătatea distanţei dintre cele două. Nu este greşit să simţi teamă în anumite situaţii. Întrebarea reală este ce facem cu ea – ceva curajos sau ceva plin de laşitate? Este acelaşi lucru cu îndoiala. Ea stă nedecisă între credinţă şi necredinţă şi trebuie să decidă între cele două. Prezenţa îndoielii nu este problema; problema critică este ce facem cu ea când apare.
Într-o zi un om a venit la Domnul Isus şi a mărturisit lupta lui cu îndoiala (Marcu 9:14-29). Lupta cu îndoiala poate fi văzut ca un semn al credinţei, nu al necredinţei. Ceea ce distruge credinţa nu este îndoiala ci neascultarea – lipsa de dorinţă de a aduce acele îndoieli şi a le pune la picioarele Domnului Isus. Rugăciunea omului din incidentul la care ne-am referit, „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”, este una care fiecare din noi trebuie s-o facă să răsune oriunde suntem prinşi în chinurile îndoielii. Această atitudine schimbă orice. „Cred, dar vreau să cred chiar mai mult.”