Cauza de bază a celor mai multe dintre problemelor noastre, mulţi consilieri creştini cred lucrul acesta, trebuie să fie căutată în egoism şi auto-centrare. Cine nu a fost uluit în momente de auto-examinare cinstită să descopere cât de mult din ceea ce facem are o auto-referinţă? Nu este reacţia noastră instinctivă faţă de lucrurile care se întâmplă împrejurul nostru să zice în noi înşine: „Cum mă va afecta lucrul acesta pe mine?” Suntem mult mai tulburaţi de un incident neînsemnat care ne preocupă decât de o tragedie majoră care i se întâmplă oricui altcuiva. Egoismul şi auto-centrarea ne sunt aşa de naturale încât doar atunci când recunoaştem asta se vede întreaga oroare a lor.
Foarte puţin putem să corectăm această distorsiune a naturii noastre prin noi înşine, şi acesta este motivul pentru care trebuie să ne întoarcem spre Hristos pentru ajutor. Primele gânduri ale Domnului nostru nu au fost niciodată cu privire la El Însuşi, şi doar El singur ne poate ajuta să iubim cum a iubit El. Creştinismul recunoaşte legitimitatea iubirii de sine atât timp cât nu este dragoste doar pentru sine, nu este solicitată individual şi nu este niciodată separată de iubirea altora în mod egal. Când citim Evangheliile nu găsim nici o ocazie în care Domnul nostru ar fi putut să fie condamnat de egoism. Chiar şi când se confrunta cu răstignirea gândurile Lui erau cele de iertare faţă de acei care-L răstigneau. El l-a mântuit pe Petru, Petru care s-a lepădat de trei ori, printr-o privire, şi s-a oprit să spună femeilor care erau de-a lungul drumului spre Calvar: „…nu Mă plîngeţi pe Mine; ci plîngeţi‑vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri” (Luca 23:28).
Egoismul apare din nesiguranţă – sentimentul că nu avem nimic să dăruim. Doar o relaţie cu Hristos apropiată, profundă şi continuă poate copleşi interesul nostru personal natural şi să ne mişte dinspre auto-centrare înspre a fi centraţi pe alţii.
Tradus de Iosif Dragomir