Singurătatea este simţământul pe care-l experimentăm atunci când suntem flămânzi după companie dar suntem lipsiţi de ea. Este important, totuşi, să facem diferenţa între singurătatea care apare din circumstanţe dincolo de controlul nostru (când suntem înconjuraţi de boală sau neputinţă) şi singurătatea care provine dintr-o incapacitate de a relaţiona bine cu alţii.
Când suntem singuri din cauza circumstanţelor vieţii nu trebuie să uităm niciodată că nimic nu se poate interpune în comunicarea noastră cu cerul. Atunci când se rupe legătura cu alţii încă avem contactul cu Prietenul prietenilor. Un creştin mai bătrân care locuia într-o casă pentru persoane în vârstă a spus: „Îmi petrec toată viaţa în această casă, dar trăiesc în Dumnezeu.”
Mulţi oameni, totuşi, sunt singuri nu din cauza circumstanţelor ci din cauza incapacităţii de relaţionare. S-a spus că, într-o lume plină de nevoi ca a noastră oricine poate avea prietenie dacă oferă prietenie. O persoană foarte singură a devenit cineva, şi a fost căutată de mulţi, după ce şi-a auzit pastorul spunând într-o predică: „Cel mai bun mod de a avea un prieten este să fii un prieten.” S-a dus acasă, s-a aplecat pe genunchi şi s-a rugat: „Doamne, iartă-mă că m-am concentrat mai mult asupra mea decât asupra altora. De acum mă voi concentra asupra altora cu aceeaşi dragoste cu care Te-ai concentrat Tu asupra mea.” Întrucât gândurile lui s-au schimbat de la egocentrism la a-i pune pe alţii în centrul atenţiei a devenit o personalitate mult mai interesantă şi atractivă. Cercul lui de prieteni s-a lărgit şi a devenit mai exteriorizat în toate relaţiile lui.
Nici un creştin nu este lipsit de prietenia lui Dumnezeu, dar când lipseşte prietenia unei fiinţe umane, ţine minte că atunci când ne dăruim altora şi ei ni se vor dărui.