Câteva dintre metehnele noastre (1)

La cine se referă „noastre” din titlu? La noi, evanghelicii români. Mai direct spus la noi, cunoscuţi în general ca „pocăiţi.” Am ales să spun „metehnele noastre,” întrucât sunt şi ale mele. Aceasta nu înseamnă nicidecum că îmi este ruşine că sunt pocăit. Sunt baptist, nu am ascuns şi nici nu am de gând să ascund lucrul acesta. Sunt baptist şi cred că învăţatura baptistă (deşi trebuie să recunosc diversitatea ei ameţitoare!) este cea mai apropiată de învăţătura Scripturii. Mai mult, sunt baptist român şi, privind la istoria noastră, dar şi la peisajul contemporan, găsesc multe motive cu care să mă mândresc.

Şi totuşi…trebuie să recunosc… câteodată îmi este ruşine. Avem metehnele noastre şi nu sunt puţine la număr. Cred că cea mai greşită atitudine ar fi să le ascundem şi să pretindem că suntem perfecţi. O doză de auto-ironie este oricând bine-venită. E ca un medicament amar, dar care îţi face bine. Să privim câteva clipe în ograda noastră şi…să vedem. Câteodată, când priveşti cu atenţie, îţi vine să o iei la fugă. Nu e o soluţie. M-am gândit la pericolul  acesta şi am închis uşa cu străşnicie. Soluţia nu este să fugi în altă ogradă, ci să pui mâna pe mătură şi pe făraş.

Aş începe cu lipsa consistenţei intelectuale. Iată ce scria în prefaţa de la Love Your God With All Your Mind: „In too many churches, a questing mind can be a plague to its owner.” („În prea multe bisericii, o minte activă este o ciumă pentru posesorul ei.”) Ar fi greşit să generalizez, dar anumite lucruri sunt prea evidente.

-predici nepregătite, rostite de fraţi care se lasă „călăuziţi” de Duhul Sfânt şi îi acordă „libertate deplină.” Sau, predici pregătite de oameni care nu studiază şi „reciclează” mereu aceleaşi idei. Sau predici simple, rostite de oameni care au înţeles (?) că  „mândria merge înaintea căderii.” Aşa că predică simplu şi sunt mândri de smerenia şi simplitatea lor.

-exprimarea noastră lasă de dorit. Trec peste greşelile gramaticale evidente pentru a sublinia sărăcia limbajului nostru de gen „Harul şi pacea Domnului” pe care îl folosim pentru a face „lucrarea de propovăduire a cuvântului evangheliei.” O dăm înainte cu „poetul de cântare,” cu „programele împodobite de fanfara bisericii din loc” şi „suflete care păşesc în apa botezului.”

-se aude prea puţin despre legătura dintre credinţa noastră şi problemele societăţii contemporane. Despre credinţa noastră şi profesiile noastre. Despre credinţă şi arta de calitate. –nu se discută probleme delicate. De ce credem noi cu toată tăria în inspiraţia divină a Bibliei, în ciuda tuturor atacurilor? Cum explicăm suferinţa şi răul din lume? Ce avem de spus despre evoluţie, despre zilele din Genesa, despre vârsta pământului? Nu sunt importante aceste subiecte? Nu interesează pe nimeni? Ba da, dar…Suspectez că e şi ceva lene pe la mijloc. Mai bine rămânem la ce cunoaştem. De ce să plonjăm în ape adânci? Dacă ne înecăm? Şi e aşa călduţ aici, ne simţim atât de bine în băltuţă! De ce ar tulbura cineva apele?

De ce ar tulbura? Pentru că nu vrem să ne trimitem tinerii nepregătiţi la şcoală şi la lucru. Unii dintre ei vor face faţă. Alţii vor rămâne în biserică doar că să nu se supere părinţii şi să scape de iad. Nancy Pearcey amintea în Saving Leonardo de un sondaj ce căuta să afle care sunt tinerii care îşi păstrează credinţa în anii de facultate, în ciuda discreditării constante şi agresive a creştinismului în respectivele instituţii. Răspunsul, surprinzător sau nu, sunt tinerii care au avut posibilitatea să pună întrebări, să îşi exprime îndoielile şi să primească răspunsuri satisfăcătoare. Să luăm aminte! Credinţa noastră poate face faţă provocărilor de natură intelectuală, aşa că nu trebuie să ne fie teamă să punem întrebări. Problema nu e cu credinţa noastră, ci cu lenea noastră.

Mai multe articole de Valetin Făt, pe www.valentinfat.wordpress.com.

sursa foto: http://felicitari.resursecrestine.ro/56010/pocaiti-va