Chemare la credinciosie (Ieremeia 2)

Te du şi strigă în a Mea cetate,
Vorbeşte-i,chiar de nu te va primi
Căci haina ei e plină de păcate
Şi nu vrea albă a şi-o curăţi.

Mi-aduc aminte astăzi cu durere
 De dragostea-i curată de altădat
Ce o făcea să mă urmeze cu plăcere
Chiar pe pământ arid, nesemănat.

Prin arşiţă şi soare, prin pustie
Mă însoţea slujindu-mă mereu.
Logodnică iubită-mi era Mie 
Urmandu-mă la bine şi la greu.

Dar într-o zi ea ascultă de fire
Şi părăsind căminul a plecat,
Atrasă de păcat în amăgire
De Domnul ei iubit s-a lepădat.

“Poporul Meu şi scumpa Mea cetate,
Aţi părăsit Izvorul Apei Vii,
În lume v-aţi săpat fântâni crăpate
Ce nu ţin apă…când vă veţi trezi?

V-am dus în ţară ca într-o livadă
De pomi cereşti cu rodul minunat,
Dar pentru voi iubirea Mea-i corvoadă
De tot ce-i bun şi sfânt v-aţi lepădat.

Nici chiar preoţii voştri cei de seamă
Nu s-au sfinţit şi nu m-au căutat,
Păstorii sufleteşti n-au nici o teamă,
Proorocii, după Baali au alergat.

Primit-aţi binecuvântări divine
Din Raiul sfânt,promisul empireu,
Dar v-aţi rugat la pietre şi jivine,
Şi lemnului i-aţi zis :”Eşti tatăl meu!”

Mă îngrozesc când vă primesc în faţă,
Idolatria voastră m-a durut,
Cand pietrei ziceţi:”Tu mi-ai dat viaţă!”
Voi Îl sfidaţi pe Cel ce v-a făcut.

Prin necredincioşie, răutate,
Prin nepăsare vă veţi pedepsi,
Veţi şti curând că fără bunătate
Şi fără Domnul nu puteţi trăi.

Veţi plânge-amar când Mirele cel veşnic
Va apărea pe nori neaşteptat,
Zadarnic veţi aduce-atunci un sfeşnic
Dintr-un ungher,fără ulei,abandonat.

Aprindeţi iarăşi focul închinării,
Să ardă plânsul vostru pe altar,
Chemaţi din nou pe Domnul îndurării
Să reaprindă al iubirii jar.

Căci doar aşa vei fi din nou primită,
Curată haina ta va străluci,
Cetate sfântă, vei fi iar iubită
Şi-al tău popor în veci va dăinui.”


Scurt Daniel