Pe prima pagină a ziarului, titlul atrăgea atenţia şi celui mai neîndemânatic cititor: COLECŢIONARUL DE FERICIRE! Chestia tare era alta! Articolul nu apărea în ziarul local, ci într-un cotidian naţional, aşa că, de la primele ore ale dimineţii, domnul Fieraru, era cunoscut de cei care aşteptau ştirile zilei. Avea 87 de ani dar îi dădeai cu 10 ani mai puţin. Dar cum de a ajuns pe prima pagină? Pe scurt, avea în casă un perete demn de Cartea Recordurilor.
Reportera Suzana Dobrescu i-a dat de urme printr-un cunoscut care ştia că e mereu interesată de ceva senzaţional dar, aşa după cum spunea şi ea, „de preferat, senzaţional şi de bun-simţ. Că de prostii, e plină lumea.”
De afară, casa lui Fieraru părea o băbăciune. Cenuşiul clădirii, geamurile maronii, scara de ciment spartă în câteva locuri, te făceau să te întrebi dacă stă cineva aici? Interiorul, în schimb era altfel. Camerele erau curate şi albe, cu mobilă veche dar bine întreţinută. De cum a intrat în locuinţă, Suzana Dobrescu nu era curioasă decât de acel perete! Unde era? Şi, oare, o fi adevărat? Bănuia că, de avea aşa ceva, cel mai bun loc ar fi living-ul. Însă, când Fieraru îi prezentă exact această încăpere, nu găsi nimic din cele povestite. Se pregătea să formuleze o întrebare, când o uşă se deschise şi reportera văzu ceea ce aştepta. Un perete acoperit, de sus până la baza unor fotolii, numai cu fotografii de toate mărimile.
– Oau, asta da chestie interesantă… spuse aproape şoptit Suzana.
– Vă interesează? întrebă bătrânul.
– Mai încape vorbă? Oau! Staţi să mă trezesc. Sunt numai poze sau şi picturi?
– Numai poze, răspunse gazda.
– Şi doar imagini care au legătura cu dvs.
– Da, numai cu mine şi familia.
– Aha. Adică, tot neamul.
-Nu, nu, doar cu cei mai apropiaţi din familie. Nu am fost mulţi.
Suzana nu mai privea în altă parte, ci se apropie de perete şi încercă să descopere ce momente din viaţa omului a găsit cu cale să le lase privitorilor.
– V-a luat ceva timp să realizaţi asta.
– Trei ani. Dar, şi mai mult, domnişoară, să le trăiesc.
– Da, aveţi mare dreptate.
După câteva momente de tăcere, Fieraru o întrebă pe reporteră:
– Să fie o cafea? Sau un ceai? Ori…
– O cafea.
– Să fie prima pe azi?
– E a doua.
– Atunci nu o mai aduc. Mai aveţi de ales între ceai şi…
– Un ceai e perfect. Dar ce aveţi cu cafeaua?
– Eşti mai bine informată decât mine. Vreau să ai şi tu un perete prin cu amintiri.
Cât timp Fieraru s-a dus să aducă ceaiul, Suzana analiză fotografiile. Unele erau în sepia, altele alb-negru şi, cele mai puţine, color. Fotografii cu el în copilărie, la şcoală, în armată, pe un vapor, cu un rucsac în spate, cu o tânără alături, la nuntă, trei persoane lângă o maşină…
Bătrânul veni cu o tavă şi turnă în ceşti.
– Căutam fericirea ca orice om. Vădit sau nu, declarat sau pe bâjbâite. Dar acum cinci ani am descoperit ce înseamnă a fi cu adevărat fericit.
– Ce s-a întâmplat?
– Am înţeles care este esenţa fericirii. Ea nu este persoana noastră, aici e greşeala. Noi suntem cei care beneficiem de ea. Esenţa fericiri este Dumnezeu, este a-L cunoaşte pe Isus Hristos, a ştii ce a facut El pentru fiecare dintre noi.
– Nu m-am gândit niciodată la fericire din perspectiva asta.
– Nici eu până acum cinci ani. De atunci viaţa mea s-a schimbat, şi imediat m-am apucat să construiesc acest locşor de fericire.
– Ok, dar dacă mă uit bine pe aici, nu sunt prea multe poze cu biserici, cu alte chestii despre credinţă.
– Ai dreptate. Dar cu Dumnezeu fiecare zi, fiecare întâmplare este altceva. El ne face mai buni şi ne dă acea împlinire.
– Păreţi un cunoscător în cele creştineşti.
– Deloc. Sunt la început dar mă interesează subiectul.
„Atunci am realizat că viaţa noastră depinde de multe detalii pe care ni le stabilim noi: prieteni, locuri, alegeri, haine, atitudini. Atunci am înţeles că uneori cei mai mari duşmani ai fericirii suntem chiar noi, deşi dăm vina pe alţii, de zeci de ori pe zi. Mi-am propus din acea clipă să fiu mai atentă ce fac pentru a-mi proteja fericirea. Colecţionarul de fericire mi-a citat un text: „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!” Psalmul 34.8
Am văzut la el că într-adevăr a găsit esenţa fericirii. Era mai mult decât o filozofie, un ţel, o stare, era Adevărul.”
Povestire din volumul publicat, “Cine stie ce aduc zorile?”
Catalin Dupu