DE CE EFRAIM ŞI MANASE și nu MANASE ȘI EFRAIM? Pentru cei în suferinţă – de Tibi Ciortuz

Ne surprinde tensiunea disputei gestuale si verbale dintre bătrânul patriarh Iacov şi (încă tânărul) Iosif la binecuvântarea copiilor Manase şi Efraim. Cu atât mai mult cu cât Iacov era în vârstă de cca 130 de ani, cu o istorie de viaţă foarte încărcată şi zbuciumată, desfăşurată pe o zonă geografică foarte întinsă, iar Iosif avea “doar” o treime din vârsta tatălui dar era, practic, cel mai puternic om al timpului, în Egipt, ţara cu ştiinţa şi cultura cea mai dezvoltată. Culturi diferite, vârste diferite, concepte diferite. Care este sensul disputei totuşi?

Disputa are legătură cu istoria vieţii celor doi bărbaţi dar coboară pe un domeniu mult mai profund.

Pe de o parte, istoria lui Iacov meticulos detaliată în Scriptură este marcată la vârsta de 130 de ani de evlavie şi reverenţă faţă de Dumnezeu. Un om, acum, profund spiritual, patriarh, profet cu foarte mare greutate.

Pe de altă parte, Iosif cel condamnat de familia lui aparent la robie, în fapt la moarte. Egiptul avea o cultură dură şi autoritară a sclaviei spre deosebire de mediul nomad în care crescuse Iosif. Stăpânul de sclavi (mai ales cel de rang înalt) avea dreptul oricând şi pentru orice să îşi ucidă sclavul. Un om fără condiţie fizică dar rău şi nesupus ca şi Iosif avea toate şansele să sfârşească în acest fel- în concepţia fraţilor lui. Fraţii lui au fost convinşi că Iosif a murit în robie, în Egipt, înainte de sosirea lor acolo (42:13,22). Datorită robiei, evoluţia lui este încărcată şi marcată de durere de copil şi apoi de tânăr. Nevoia de dragoste familială întreruptă brutal în cel mai agresiv mod şi timp, i-a marcat cei 22 de ani până la întâlnirea cu familia. Dragostea (aproape maternă) pentru fratele lui mult mai mic decât el (cu cca 10-14 ani) de care se ataşase în urma morţii mamei a creat, şi ea, o tensiune emoţională deosebit de puternică asupra vieţii lui.  Pe scurt: condiţii de robie şi închisoare prelungită în locul şi în timpul nevoii profunde de afectivitate familială.

Este uşor de înţeles că după ce a devenit ministru al Egiptului, administrator al resurselor agricole deosebit de bogate, om puternic şi respectat de faraon, de tot guvernul şi poporul, iniţiatorul şi constructorul unor lucrări strategice deosebit de vaste, în momentul în care are el însuşi primul copil trage linie vieţii şi  pune întâiului născut numele Manase- Uitare. S-a încheiat, în sfârşit, o etapă foarte dureroasă! Are acum propria familie. La al doilea copil era deja într-o puternică ascensiune economică de aceea îi pune sugestiv numele Efraim- Rodire. Cele două nume marchează ruptura crudă dintre etapele vieţii lui: durere şi normalitate.Uitare şi Rodire devin nume foarte sugestive. Manase şi Efraim!

La binecuvântarea copiilor, însă, confruntarea şi mai ales mesajul bătrânului Iacov sunt demne de un om profund duhovnicesc, de patriarh. Iosif, strateg prevăzător, deplaseaza copilul cel mare Manase- Uitare cu dreapta lui în dreptul mâinii drepte a patriarhului. Binecuvântarea principală, cu mâna dreaptă! Pe Efraim- Rodire cu stânga, în dreptul mâinii stângi a patriarhului. O binecuvântare secundară! Aşa se făcea de obicei binecuvântarea dublă.

Iacov, însă,  încrucişează mâinile sugerând răsturnarea valorilor. Cu mâna dreaptă binecuvintează întâi Rodirea. În dreptul etapei suferinţelor profunde care erau covârșitoare încă, și deci pe locul întâi pentru Iosif. Apoi Uitarea! Întâi Efraim şi apoi Manase! Gestul are o semnificaţie profund profetică şi instructivă. Peste ea Dumnezeu Însuşi şi-a pus girul.

Dumnezeu apreciază întotdeauna rodirea, dar o binecuvintează în mod cu totul special pe cea din mijlocul suferinţelor profunde! Este dumnezeiască!

Uitarea necazurilor este pe un plan mult secundar. Este prea… umană!