De ani buni, în ţara noastră, se demolează într-o veselie şi cu veselie: case, fabrici, instituţii, proiecte etc. Trăim, în permanenţă, cu obsesia că trebuie să o luăm de la 0. În cele mai multe cazuri se demolează fără discernământ. Din cauza aceasta au fost distruse monumente arhitectonice, instituţii care funcţionau impecabil şi chiar proiecte sau iniţiative extrem de valoroase. Uneori demolarea este singura soluţie rezonabilă, dar practicată fără un minim discernământ, aceasta poate produce pagube însemnate.
În ultima perioadă, mi-a atras atenţia apetitul pentru demolare existent în bisericile evenghelice. Înainte de toate, se observă că lucrurile nu merg tocmai bine. După ce au făcut constatarea aceasta, multora începe să le zvâcnească în piept impulsul demolării. Nimic nu mai poate fi reparat, reformat, ci trebuie dărâmat. Nicio reconfigurare a ordinii prezente nu mai mulţumeşte: demolarea totală, nimicirea, e singura soluţie! Aşa cum spunea Augustin, sufletele lor nu îşi găsesc odihna decât după ce totul a fost ras şi făcut una cu pământul. (Unii nici atunci chiar…)
Sunt de acord că uneori demolarea este necesară şi în biserică. Folosind analogia unei case, există ziduri vechi, gata să cadă şi care pun oamenii în pericol. Există pereţi care au jucat un rol, în trecut, dar acum au devenit inutili şi chiar încurcă. Există în curtea bisericii garduri înalte care conduc la izolare, împiedicându-i pe cei dinafară să intre, iar ele trebuie îndepărtate. Da, demolarea este uneori necesară, dar ea trebuie aplicată cu discernământ. Iată câteva întrebări cu care ar trebui să ne confruntăm înainte de a pune mâna pe baros:
(1) Care este rolul acestui zid? Îl mai îndeplineşte? Ce trist este să dărâmi zidul sau să îndepărtezi gardul şi să îţi dai apoi seama că…avea totuşi un rol! Mai mult, este extrem de important să ne amintim că există ziduri care alcătuiesc structura de rezistenţă a clădirilor, ziduri pe care nu avem voie să le dărâmăm niciodată. Dacă o facem, întreaga clădire se va prăbuşi peste noi, mai devreme sau mai târziu.
Astfel, există anumite aspecte ale lucrării bisericii, de natură organizatorică sau administrativă, cum ar fi orele de întâlnire, numărul întâlnirilor, structura lor et c. Acestea pot fi schimbate, „dărâmate”, deşi şi aici schimbările trebuie operate cu mare grijă.
În ceea ce priveşte doctrinele, acestea fac parte din „structura de rezistenţă.” Acestea constituie „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” şi de aceea nu sunt supuse schimbării sau înlocuirii. Din păcate, pentru mulţi credincioşi, doctrinele au devenit ceva sec şi irelevant. Atunci când îşi caută o biserică, puţini credincioşi sunt interesaţi de doctrinele profesate acolo. Hotărâtoare sunt muzica şi trupele de închinare…
Nu avem voie să uităm nici principiile morale. Legalismul reprezintă un zid care trebuie dărâmat, definitv şi irevocabil. Există însă anumite standarde morale trasate foarte clar în Biblie, standarde la care nu avem voie să renunţăm. Unul dintre aceste principii este legat de căsătorie. Începe să fie tot mai populară ideea că este OK să te căsătoreşti şi în lume şi că bisericile care nu acceptă acest lucru sunt învechite. Biblia afirmă însă, fără echivoc: căsătoria trebuie să fie în Domnul!!!
Dărâmarea unor astfel de ziduri înseamnă inconştienţă, alte ziduri vor începe să se crape, iar cărămizile nu vor întârzia să ne cadă în cap! Necazul este că ele nu cad imediat, aşa că demolatorii îşi vor continua lucrarea cu o râvnă neobosită
(2) O altă întrebare: va fi cineva rănit de dărâmarea zidului?
Mai multe articole de Valentin Fat pe http://valentinfat.wordpress.com/