Promit să închei aici cu defectele noastre, ale evanghelicilor. Deja m-am lungit nepermis de mult şi, în niciun caz, nu vreau să mă înrolez în armata demolatorilor. Cred că suntem chemaţi să construim. Mai mult, sunt sigur că multe biserici evanghelice nu se încadrează în descrierea pe care am făcut-o, aşa că trebuie să îmi cer scuze faţă de ei. Dar, mulţi alţii se regăsesc, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Vă rog deci să ascultaţi şi ultimul meu of pentru că nu e de mică însemnătate: superficialitatea în închinare.
Prima problemă e că nici nu îi spunem închinare, ci program, iar asta reflectă atât de bine concepţia noastră despre închinare. Închinarea Îl are în centru pe Dumnezeu şi e modelată de El. Programul îi are în centru pe oameni şi este făcut după chipul şi asemănarea acestora. Închinarea presupune şi spontaneitate. Programul e rigid. Închinarea presupune pocăinţă, programul performanţă. Îl mai auzim pe John Piper care striga: „Brothers we are not professionals!” ?
Apoi, sunt cei care conduc închinarea (fac aici referire la întreaga întâlnire, nu doar la timpul de cântare). De multe ori ai prefera să priveşti un accident rutier decât să îi priveşti şi să îi asculţi pe ei. Noi nu avem o închinare liturgică. Foarte bine, sunt de acord cu asta! Dar nu trebuie să fie nici mediocră. Măcar litrughia te salvează. Chiar dacă spui mecanic, nu spui ce nu trebuie. La noi în schimb fraţii îşi dau drumul la toată desaga. Rişti să auzi în mijlocul închinării ce a povestit fratele cu un alt frate, în timp ce stătea la coadă. Din păcate, acest fapt reflectă profunzimea noastră spirituală. Acolo se vede cât de poate de clar dacă fratele de la amvon L-a mai căutat pe Domnul între cele două duminici sau a fost prea ocupat…Un sfat aici: pregăteşte-te dacă vei conduce închinarea. Caută să afli ce anume va motiva adunarea să se închine. Gândeşte-te dinainte la ce vei spune!
Nu vreau să spun prea multe lucruri despre poezii. În primul rând, prea multe!!!!Trebuie după fiecare cântare poezie? Apoi, nu sunt bine scrise. De regulă au rimă, dar nu au ritm. Sunt cuvinte îngrămădite în versuri, ba mai lungi, ba mai scurte. Multe din ele sunt spuse prea des. Sunt bune, frumoase, dar şi-au trăit vremea de glorie şi trebuie lăsate să se odihnească cel puţin vreo cîţiva ani, ca să ne fie dor de ele. Şi pe bunica o iubeşti, dar dacă e la tine toată ziua? Iată câteva „bunicuţe”: „Mi-ai fost vecin…”, „Am căutat iubirea…” „De ce nu vii..” Frumoase, bine făcute! Dar dacă le-auzi în fiecare lună de 30 de ani…
La final, formaţiile muzicale care ajung un scop în sine. Fanfara, orchestra şi corul sunt bune, dar fiecare la locul ei. Ele există pentru a zidi biserica, nu biserica există pentru a le purta de grijă. Noi nu vrem divertisment, program, ci închinare. Mulţi fraţi păstori, unii chiar tineri, şi-au făcut scop declarat din a reînvia fanfara şi orchestra din biserica pe care o slujesc, ca în vremurile bune de odinioară. Aşa înţeleg ei o biserică vie. Vie pentru cine?
Postez articolul cu inima strânsă. Se vor supăra unii pe mine, dar cred că e important să fiu sincer. Nu vă supăraţi pentru auto-critica făcută în aceste trei articole. Nu uitaţi că doar pe morţi îi vorbeşti numai de bine. Doamne fereşte-ne!
Mai multe articole de Valetin Făt, pe www.valentinfat.wordpress.com.
Sursa foto: http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Lentz-Fanfara.jpg
Citiţi şi: