Dorința PAȘTELUI fără VINEREA MARE

Ovidiu-PatrikÎnvierea lui Cristos din duminica Paștelui este validarea jertfei de ispășire a păcatelor omului din Vinerea Mare.

Moartea lui Cristos este confirmată tocmai de învierea lui Cristos. Însă se poate afirma cu aceeași putere că Paștele nu putea avea loc în coordonatele cristice pe care le-a dobândit, dacă nu există Vinerea Mare. Nu există victorie fără sacrificiu. Nici viață fără moarte. Cristos a adus viața dându-Și viața.

Când Cristos a murit pe cruce relația omului cu Dumnezeu a intrat într-o nouă etapă: au dispărut mijlocitorii specifici Legii mozaice și impuși de aceasta (unii au încercat să îi readucă în Biserică și din PĂCATE au reușit). Cortina din interiorul Templului de la Ierusalim a fost ruptă de Dumnezeu de sus până jos: accesul în prezența lui Dumnezeu era de acum garantat fără mijlocitori, tuturor celor ce cred în jertfa ispășitoare substiționară a lui Cristos, Mielul înjunghiat și pregătit înainte de întemeierea lumii.

Pe crucea lui Cristos a fost țintuit zapisul cu toate capetele de acuzare ce atârnau în dreptul meu, însă substituția ispășirii a luat vinovăția din dreptul meu și a plasat-o pe Cel atârnat pe lemn. Isus Cristos Domnul a fost socotit vinovat în locul meu. Validitatea morții lui Cristos stă în bucuria învierii, iar realitatea învierii se fundamentează pe bucuria lui Cristos de a îmbrățișa crucea.

CRUCEA credinciosului

Viața noua a credinciosului nu poate fi dovedită decât prin moartea zilnica pe cruce a urmașului lui Cristos.

Creștin nu este omul ce crede în Isus Cristos, ci este cel ce se încrede în planul Mântuitorului ce  include atât crucea de la Golgota de acum 2.000 de ani, cât și crucea pe care credinciosul trebuie s-o ia și să moară zilnic pe ea.

Dietrich Bonhoeffer afirmă că după ce Dumnezeu ne-a adus la viață prin moartea lui Cristos, ne trimite din nou la moarte pentru Cristos, ca mijloc unic de a dovedi ca de fapt trăim pentru El.

Sinele sau modul de gândire al vieții vechi trebuie răstignit.
A.W. Tozer enumera păcatele sinelui ca fiind „neprihănirea proprie, autocompătimirea, încrederea în sine, atotsuficiența, admirația de sine, iubirea de sine, egoismul, lauda de sine, autopromovarea”. Aceste păcate trebuiesc mărturisite, răstignite și părăsite, altfel viața spirituală va fi inexistentă în creștin.

Ceea ce definește creștinismul este crucea. Fără ea, viața creștinului nu e altceva decât religie centrata în orice, dar nu în Cristos.

Datoria, nu opțiunea, creștinului este crucea. Când credinciosul îmbrățișează crucea, cortina din interiorul său, care este de fapt perdeaua inimii sale, „a firii sale căzute, carnale ce continuă să trăiască, nejudecată de noi, nerăstignită și nelepădată” se va despica și va lăsa să se întrevadă fața lui Dumnezeu în noi și în afara noastră.
Răstignirea firii este un imperativ al vieții de credință. Doar acest mod de viață, al răstignirii continue, al unei perpetue Vinerea Mare va aduce bucuria învierii și a vieții celei noi.

Acesta este paradoxul vieții prin moarte, odihnei prin osteneală, păcii interioare prin luptă spirituală continuă.
Tozer afirmă că „sinele este perdeaua opacă ce ascunde Chipul lui Dumnezeu de noi”. Tot marele Tozer făcând o paralela între răstignirea lui Cristos, ruperea perdelei din Templu și răstignirea credinciosului. sfâșierea perdelei sinelui afirma: „a o sfâșia înseamnă a ne lovi, a ne răni și a ne face să sângerăm. A pune problema altfel, ar însemna să facem crucea să nu mai fie cruce și moartea să nu mai fie moarte. Niciodată nu e distractiv să mori. A rupe acel material drag și delicat din care este făcută viața nu poate fi altfel decât extrem de dureros”.

Cu sau fără CRUCE?

Cea mai mare ispită a lui Isus Cristos a fost aceea de a nu îmbrățișa crucea, de a nu îmbrățișa PĂCATUL! Mântuitorul însă, S-a identificat cu PACATUL!
Cea mai mare ispită a credinciosului este aceea de a nu îmbrățișa crucea, pentru a îmbrățișa păcatul! Satan vrea ca noi să ne identificăm cu PACATUL!

Ispita cea mai mare a lui Satan pentru Isus Cristos a fost aceea de a nu se face una cu păcatul. Ispita cea mai mare a lui Satan pentru credincios este aceea de a se face una cu păcatul.
Isus Cristos Domnul a fost ispitit să nu îmbrățișeze crucea; credincioșii sunt ispitiți la fel.

Cristos a reușit, a mers pana la capăt cu sacrificiul Sau.

Oare ce vom face noi?

de Ovidiu Petric