Dumnezeu în scutece

Prea mult l-am mânjit pe Moș Crăciun, prea mult am denigrat spiritul consumerist, prea mult am fost gata să ardem toți brazii de Crăciun (considerați idoli), prea mult am scurtcircuitat lumina sărbătorilor mai ales dacă se apropia de locașurile noastre de cult, prea mult am promovat postul în contextul abundenței și am lovit cu toată forța în spiritul nestăpânit al bulimiei, prea mult ne-am concentrat tunurile pe spiritul chefliu și petrecăreț.

Prea multe au fost predicile moraliste orientate spre ceea ce se întâmplă în ograda lumii, ruptă de realitățile spirituale descoperite omenirii în Cuvânt și prea puțin ne-am concentrat pe acestea din urmă. S-au dacă am încercat să fim în ton cu spiritul întrupării lui Dumnezeu pe pământ, am făcut mai tot timpul greșeala de a ne concentra pe aspectele secundare ale evenimentului întrupării.

Avem în noi incurabila tendință de a ne concentra pe lucrurile de jos, de a dezvolta o teologie necristocentrică și neteocentrică. Ne place să facem morală multă cu efect minim. Ne plac predicile cu aliterații în trei puncte (și aceasta nu ar fi o problemă, unii predicatori își scuză viciul aliterației de care sunt dependenți cu beneficiile pe care o schiță de predică, chiar de Crăciun bine structurată cu puncte și sub puncte de tot felul vine în ajutorul audienței și-i facilitează reținerea – oricum îți vor uita oamenii aliterația).

Apropierea grabnică a marii sărbători îi găsește pe mulți păstori stresați, îngândurați și frământați cu găsirea unui nou subiect de predică de Crăciun. Și-au făcut o analiză a predicilor din anii precedenți și sunt șocați că li s-a epuizat stocul de idei. Au predicat tot ce știau ei cu toată imaginația posibilă despre iesle, păstori, magi, miei, îngeri, Maria, Iosif, oamenii neospitalieri, stele, întuneric, Betleem, Cezar August, Irod, etc. Tocmai aici e problema că au rămas în sfera inferioară a mesajului.

Când mesajul nu-l ridică pe om din dimensiunea orizontalului să-l transfere cât mai aproape de Cel după chipul căruia a fost creat, acesta se va uita mirat de ce amintirea nașterii lui Isus Cristos nu îl mai împlinește, nu-l mai entuziasmează, nu-l mai motivează, nu-i mai dă acea perspectivă supranaturală. Mesajul e din sfera lumii omului și încearcă neputincios să-i aducă răspunsurile corespunzătoare și necesare la problemele și nevoile în care l-a surprins sărbătoarea.

Soluția atât pentru cel ce ascultă cât și pentru cel ce predică nu este o centrare mai puternică pe metodologia programului de sărbători, nici pe o prezentare cu tonalități mai stridente sau mai siropoase ce stârnesc lacrimi sau zâmbete nici pe o structurare mai meticuloasă a mesajului care-l pierde pe ascultător în puncte sub puncte și ”sub-subpuncte”.

Mesajul își atinge scopul cu relevanță și autoritate nu încercând să fie cât mai practic pentru audiență, ci cât mai teologic pe înțelesul audienței. Există o mare diferență între cele două moduri de abordare

Fiecare creștin TREBUIE să fie un teolog (THEOS-Dumnezeu, LOGIA-Știință). Dar cum va fi, dacă păstorul ce-i dă învățătură nu este el însuși un teolog? Din nefericire, în zilele noastre, în trupul lui Cristos, am schimbat teologia pe metodologie, tonul a fost dat de la vârf. Biserica a pornit pe panta metodologiei (chiar și mesajele de Crăciun o reflectă) în defavoarea teologiei datorită conducerii Bisericii. Am rămas blocați în zona predicilor moraliste centrate totalmente pe noi.

Ați auzit păstori care spun ”eu sunt predicator, eu nu sunt teolog”. O astfel de afirmație trădează superficialitatea, ignoranța, ușurătatea teologică, indiferența față de persoana lui Dumnezeu revelată în Cuvânt.

Revelația divină este sursa de viață pentru cei ce stau în amvoane și în bănci.

Motivul pentru care predicarea teologica verset cu verset este imperativa este pentru Ca trăim vremurile relativismului absolut în care se pretinde că nu mai există adevăr absolut. Părerea fiecăruia e catalogată ca adevăr personal ce poate funcționa sau nu în funcție de persoană, loc, timp, circumstanțe. Când păstorii vor începe să predice cu sârguință teologia adevărurilor absolute, neschimbătoare, neoscilante, lumea va începe să se schimbe în bine. Teologia de sus are de a face cu persoana lui Dumnezeu și cu aceste adevăruri absolute.

1. Dumnezeu trebuie predicat mai mult ca oricând în aceste vremuri în care ne facem vinovați de aversiunea creată față de Cuvânt, față de doctrina cu greutate, abandonată în defavoarea „predicuțelor” de 20 de minute, cu fundiță, cu 3 puncte, cu o ilustrație siropoasă pe ici pe acolo, cu două-trei aspecte practice în care omul rămâne cu fața îndreptată tot spre cele de jos, găsind soluții de moment ce nu vor face față schimbărilor agresive ce au loc în viața sa de la o zi la alta.

În lumea absoluturilor amputate și anulate în care totul e relativ (pardon, mai persistă unele absoluturi însă după preferință: când zburăm – absolutul legii gravitației, când așteptăm dimineața – absolutul mișcării de rotație, etc.)

ADEVĂRUL ABSOLUT – Dumnezeu, trebuie predicat mai mult și mai insistent ca oricând. Păstorii servesc predici practice pe bandă rulantă, privând biserica de adevărurile teologice vitale.

Acum de Crăciun, dacă ești păstor, predică-L pe Dumnezeu, El rămâne, când totul oscilează. Bătălia postmodernismului este pe doctrina despre Dumnezeu. Miza unei predicări teologice în vremuri atât de relative este un Dumnezeu absolut ce nu se schimbă, cu principii și valori imuabile. Când totul se schimbă, Dumnezeu rămâne același ieri, azi și în veci, neschimbat. În El nu există schimbare nici umbră de mutare.

Acesta este un prim mare câștig al predicării persoanei lui Dumnezeu de sărbători care să domine peisajul proclamării. Abundența prezenței și persoanei Lui să răzbată din orice afirmație rostită.

Ceea ce va da autoritate și magnitudine mesajului de Crăciun va fi persoana lui Dumnezeu predicată și explicată înaintea audienței, nu ieslea, nu Maria, nu păstorii, nu magii, nu adevărurile secundare, care nu prind viață și sunt neputincioase deconectate de la unicul adevăr primar – persoana lui Dumnezeu.

2. Când doctrina despre Dumnezeu este centrală în mesajul Mântuitorului, Biserica va mai avea un beneficiu enorm și anume, latura personală a lui Dumnezeu în relație cu omul. Dumnezeu Fiul este imperios necesar să rămână central în predicarea de Crăciun. E tragic să auzi mesaje de Crăciun (nașterea Mântuitorului)  prin care dacă mai e menționat Cristos.

Poate părea ambiguu acest apel, însă tendința în predicare este spre aspecte tot mai umaniste, mai seculare, mai nedoctrinare, mai practice, mai pragmatice, care pe moment sunt atractive, captează atenția, dau impresia că sunt de mare folos. Când de fapt, pe termen lung, au efectul exact invers, sunt dăunătoare.

Acest tip de mesaje dezangajează omul în relația sa cu Dumnezeu. Îl îndepărtează de Dumnezeu, centrându-l pe propria persoană și pe nevoile sale. Însă răspunsul omului nu este în om, răspunsul este la Dumnezeu, răspunsul e în persoana lui Dumnezeu, iar manifestarea personală a lui Dumnezeu a fost în persoana lui Isus Cristos cel întrupat.

Cu cât e mai predicat Isus Cristos, cu atât persoana lui Dumnezeu îi va fi mai cunoscută credinciosului/necredinciosului, va cunoaște caracterul lui Dumnezeu, va afla așteptările lui Dumnezeu de la viața omului, va învăța modul corect de raportare le Dumnezeu. În predicarea lui Isus Cristos, Dumnezeu Tatăl va fi perceput ca persoană. Tot ce a avut și a vrut Tatăl să descopere omenirii despre persoana Sa, a descoperit în persoana Fiului.

Latura relației personale este inexistentă în islam, hinduism, budism și toată tevatura religiilor orientale, tot acest amalgam soios și multicolor al credințelor mistice răsăritene, care predică o idee de divinitate falsă – impersonală. Doar în creștinism există latura personală a relației cu Dumnezeu, posibilă doar în și prin persoana lui Cristos – aceasta înseamnă mântuire – prin lucrarea Duhului Sfânt, a treia persoană în Dumnezeire. El este Cel care aplică lucrarea de mântuire a Fiului în viața credinciosului.

Și Duhul Sfânt a avut un aport indispensabil întrupării lui Isus Cristos.

 

Concluzie

Adevărul ÎNTRUPĂRII, este de o prospețime, profunzime și abundență inepuizabilă. Predicarea lui îi va face pe oameni mai asemănători cu Dumnezeu, mai stabili în marea relativistă a minciunilor cu pretenție de adevăr, mai legați de Dumnezeu într-o relație maturizată prin înțelegerea Cuvântului, nu prin vechimea frecventării slujbelor unei Biserici locale, mai înviorați sufletește de adevărul sfânt, unic, despre care Psalmul 19 afirmă că „înviorează sufletul”.

Adevărul ÎNTRUPĂRII lui Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos întrunește și împlinește toate aceste criterii și nevoi și este dătător de viață. Rămâne de văzut dacă izvorul acesta doctrinar va țâșni cu mai multă forță și anul acesta din amvoane pentru ca oamenii să-l primească și să-l trăiască.

de Ovidiu Petric – pastor Susani