FRICA DE DOMNUL (III), de Tibi Ciortuz

Cea mai mare frecvenţă a acestor termeni (frica sau teama de Dumnezeu) în Scripturi, apare în vremea de maxima glorie a poporului Israel, în timpul domniei împăraţilor David şi Solomon. Chiar înainte de a ajunge împărat, principiul fricii de Dumnezeu a fost primordial in viaţa “omului după inima lui Dumnezeu”.

Prezentăm trei argumenete în favoarea acestei afirmaţii:

  1. Când David avea aproximativ 25 de ani (doar!!!), la începutul fugii de Saul, scrie psalmul 34 în care  pomeneşte de 4 ori frica de Dumnezeu. Tot aici găsim şi afirmaţia deosebit de valoroasă(v. 9) cum că cei sfinţi trebuie sa se teamă de Dumnezeu. (Darmite cei păcătoşi…)
  2. Când solul amalecit a adus vestea că împăratul Saul a murit, David analizează informaţia având mintea  deja maturizată deplin pe baza acestui principiu. (Avea în acel moment doar 30 de ani). Solul scoate în evidenţă căderea “apostatului” Saul şi totodată işi amplifică fapta sa. David vede însă doar atingerea gravă şi neavenită a Domnului şi necucernicia solului (lipsa de frică de Dumnezeu). Şi aceasta nu din făţărnicie, sau din interes politic ori religios, ci pentru că aşa era structurată gandirea lui! Judeca perfect din punctul de vedere al lui Dumnezeu al cărui slujitor deplin devenise. Interesul, lucrarea, proprietatea lui Dumnezeu contau pentru el şi altceva nimic.
  3. Diferenţa dintre “oamenii lui David” şi “o oaste ca a Domnului” (1 Sam 23:13 şi 1 Cron 12:22) a celor 600 ce l-au insoţit pe fugarul David în pustie, nemultumiţi, datornici, apăsaţi ai împărăţiei lui Saul a fost făcută de imprimarea acestui principiu fundamental al vieţii lui David în decursul a cca. 5 ani în tabăra lor. Relaţiile dintre cei 600 de răsculaţi cu personalitate, s-au redefinit avand la bază respectul de Dumnezeu. Cei mai mulţi au devenit apoi căpeteniile împaraţiei.

(Va urma)