Doamnelor şi domnilor senatori,Titlul declaraţiei politice de astăzi este „Lăsaţi copilaşii să vină la… ora de Religie!”.
Aş vrea mai întâi să citez cuvintele memorabile ale Mântuitorului Iisus Hristos, care a spus: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia Cerurilor este a celor ca ei.” (Matei 19:14)
Remarcăm că nu a spus „forţaţi” sau „obligaţi” copiii să vină la Mine, ci doar „lăsaţi”.
E foarte clar că pentru copiii din jurul Domnului Iisus „religia” nu era un curs obligatoriu!
Problema pe care o avea Mântuitorul atunci era cu cei care se considerau slujitori ai Săi şi care voiau să-i împiedice pe copii să se apropie de Domnul Iisus. Acum, după aproape 2 000 de ani şi după aproape două generaţii de persecuţie religioasă şi de propagandă ateistă, a impune studiul religiei în şcoală ca materie obligatorie este, după părerea mea, la fel de greşit, în primul rând pentru că sfidează cuvintele şi atitudinea lui Dumnezeu însuşi.
Providenţial, Mântuitorul a hotărât să nu îi oblige pe copii să creadă în El, chiar dacă El ar fi primul în stare să îi oblige. De ce să o facem noi, statul, cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i mai opreşte astăzi pe slujitorii bisericilor să se ocupe de copii? Din păcate, aş vrea să remarc, cu multă durere, că puţini slujitori ai bisericii şi-au asumat riscul să se ocupe de educaţia copiilor în perioada în care statul comunist le-a interzis-o. Paradoxal este că astăzi statul nu mai interzice slujitorilor altarelor să se ocupe de copii făcând programe în biserică, în schimb biserica ar vrea ca statul să facă prin şcoală educaţie religioasă! Impunerea acestui studiu va avea efecte contrare şi-i va „vaccina” pe copii împotriva credinţei dacă cei care o predau nu-L iubesc pe Dumnezeu. Cu toţii am cunoscut acest fenomen la unul sau altul dintre obiectele de studiu din şcoală atunci când am avut profesori care nu au fost avut chemare la aceasta şi nu au iubit obiectul de studiu.
Să presupunem că într-o clasă doar trei copii, Gigel, Anca şi Mihai, vor să studieze Religia cu profesorul respectiv. După prima oră, ceilalţi îi vor întreba cum a fost şi, dacă profesorul a fost bun, pasionat, entuziasmat de ceea ce face, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de copii, cu siguranţă că la a doua oră de curs vor veni şi Elvis, Maria şi Antonia şi tot aşa, până clasa va deveni arhiplină. După cum, dacă profesorul va dovedi că nu e preocupat, că nu are vocaţie sau nu are dragoste de profesie şi de copii, s-ar putea să se golească clasa!
Este interesant că acceptam acest principiu atunci când e vorba de brutării sau de medicii de familie, dar ni se pare, unora dintre noi, că atunci când este vorba de Veşnicie şi despre relaţia cu Dumnezeu, adică despre Religie, avem dreptul să obligăm pe copii să înveţe cu forţa adevărurile eterne.
Situaţia de faţă, în care un număr mare de părinţi îţi exprimă rezervele faţă de ora de Religie, are a face cu felul în care s-a predat acest obiect obligatoriu pentru mai mult de 20 de ani. În toţi aceşti ani, Religia a fost o disciplină obligatorie, dar modalitatea în care a fost predată şi persoanele care au ocupat catedrele au stârnit în elevi de multe ori rezerve, aversiune sau chiar dispreţ.
Preocuparea pentru aceasta nu trebuie transformată într-o încercare de a oferi locuri de muncă unor oameni fără vocaţie care au nevoie de o sursă de venit, ci o modalitate adecvată de a ieşi în întâmpinarea copiilor pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Din păcate, o parte dintre aceia care au primit „binecuvântarea” pentru a preda Religia i-au îndepărtat pe elevi de Dumnezeu prin felul în care au făcut-o. Şi pentru ei Mântuitorul are un cuvânt de spus:
„Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării.” (Matei 18:6)
Copiii simt dacă profesorul iubeşte cu adevărat cursul pe care-l predă şi crede ceea ce spune! Şi niciun profesor conştient de vocaţia lui şi care vrea să înveţe de la Marele Învăţător nu va avea nevoie de coerciţia statului pentru a-şi aduce copiii la cursuri!
Ioan Iovescu