În perioada aceasta, la serile de tineret de la Betania, studiem vieţile unor oameni mari. Deşi studiul nostru îi are în vedere în mod deosebit pe oamenii mari ai Bibliei, am ales să nu ne limităm la aceştia. Astfel, săptămâna aceasta am vizionat un documentar despre viaţa fratelui Nicolae Moldoveanu. De la o vârstă fragedă, fratele Moldoveanu a fost introdus în tainele muzicii. Încă de tânăr şi-a pus talentul în lucrarea lui Dumnezeu, activând în cadrul mişcării Oastea Domnului. Odată cu venirea comunştilor la putere, a fost ameninţat, iar apoi arestat, judecat şi condamnat la doisprezece ani de temniţă. A stat în închisoare cinci ani, după care a fost eliberat. În timpul şederii din temniţă a compus trei sute şaizeci de cântări: fără hârtie, fără creion! Acestea existau doar în mintea sa şi doar la eliberare au fost scrise şi, mai apoi, tipărite.
Fratele Nicolae Moldoveanu mărturiseşte că atunci când a intrat în închisoare şi-a dat seama că, din cauza şocului, nu îşi mai aminteşte nicio cântare. Ceea ce l-a umplut de groază nu era suferinţa şi tortura ce îl aşteptau, ci faptul că va sta în închisoare fără să poată lucra şi că va pierde toţi acei ani. Nu mică i-a fost bucuria când într-una din dimineţi a reuşit să compună o cântare, melodie şi versuri, realizând astfel faptul că memoria încă îi funcţionează. A fost atât de bucuros că va petrce cu folos timpul din închisoare! Chiar şi după ieşirea din închisoare, fratele Nicolae Moldoveanu a fost agresat şi ameninţat de oamenii securităţii. În ciuda tuturor obstacolelor, a continuat să lucreze compunând cântări şi scriind cărţi.
Sunt câteva lucruri pe care le-am învăţat privind la viaţa acestui om:
Oamenii mari se formează adeseori în suferinţă şi încercări. Cu toţii ne dorim belşug şi linişte, uitând că suferinţa este aceea care conduce la adevărata măreţie.
Apoi, oamenii mari au întotdeauna un scop precis în viaţă. Fratele Moldoveanu a realizat că Dumnezeu l-a înzestrat cu un dar deosebit în ceea ce priveşte muzica şi şi-a concentrat toate energiile în direcţia aceasta. A muncit din greu şi a fost disciplinat. A ştiut să preţuiască timpul şi să îl răscumpere! Chiar şi în închisoare, gândul lui a fost să folosească timpul cu eficienţă, punând în negoţ talantul! Aceasta înseamnă a răscumpăra timpul! „A număra bine zilele!”
Un om mare este dispus întotdeauna să sacrifice şi să se sacrifice! Este uşor să vorbeşti cu voce tare despre credinţa ta în vremuri de libertate (deşi, paradoxal, o facem atât de rar!) dar este mai greu în prigoană, atunci când te costă! Îi suntem mulţumitori lui Dumnezeu pentru toţi oamenii mari din neamul nostru, oameni care au fost dispuşi să plătească preţul! Sacrificiul lor ne înnobilează şi ne responsabilizează. Pentru a fi mare, nu e suficient să ai un scop, ci trebuie să fii dispus să sacrifici şi să suferi, cu credincioşie, până la sfârşit.
Atunci când toate acestea se întâlnesc, apar oameni mari. Nu e plăcut, nu e uşor. Dimpotrivă, e greu, e riscant să fii om mare. E cu totul altceva să fii V.I.P! Să nu încurcăm lucrurile şi să nu uităm nicio clipă că nu am fost chemaţi să purtăm povara celebrităţii, ci povara Crucii! Dumnezeu ne cheamă să fim oameni mari, nu populari. Ne cheamă la credincioşie, nu la celebritate. De ce sunt atât de puţini oameni mari în generaţia noastră?
Valentin Făt