Dumnezeu PARE că tace, şi tace, şi tace…. Şi totuşi tăcerea înseamnă, de cele mai multe ori, foarte mult.
Dumnezeu ne-a dat nu doar un singur limbaj (cel al vorbirii) ci mult mai multe, şi ne-a făcut conştienţi de aceste limbaje. El Însuşi vorbeşte în “multe chipuri”. Un limbaj este cel al mimicii, altul al gesturilor, cel comportamental, al faptelor, vestimentar, al viselor, al sănătăţii, etc. Până şi tăcerea poate “vorbi” mult: poate fi una indiferentă, una stresantă, una drăgăstoasă sau enervantă, una explozivă sau una suavă. Mesajul unei tăceri poate fi “te iubesc” sau “mă exasperezi”. Poate fi “nu-mi pasă de tine” sau “”mi-a fost dor de tine”. Poate fi “ai să vezi tu ce păţeşti” sau “te-am iertat”. Poate fi “să nu mai apelezi la mine” sau “ce să-ţi ofer?” Tăcerea poate fi o tăcere afirmativă, sau negativă, una exclamativă sau una interogativă, poate fi aprobatoare sau dezaprobatoare. Poate însemna durere surdă sau bucurie.
După ce a vorbit în vechime în multe “chipuri” (Ev. 1.1) inclusiv prin Fiul, Dumnezeu tace. Tăcerea lui Dumnezeu este de cele mai multe ori (şi) interogativă. Cea mai nerostită întrebare (dar subînţeleasă) este aceasta: “ce vrei?” Incă după crearea lui Adam, după ce Dumnezeu îi prezintă Grădina Edenului cu pomii “bunii de mâncat” şi “pomul cunoştinţei…”, după ce îi dă şi argumentul, Dumnezeu tace! APARENT!!! De fapt a schimbat limbajul. Dintr-un limbaj verbal a trecut la unul nonverbal. Al tăcerii. A schimbat doar canalul de comunicare. Acum putem însă “auzi” uşor ecoul tăcerii Lui: “ce vrei?” Ştim ce a vrut Adam…
Mai târziu, Dumnezeu a dat instrucţiunile de transport ale cortului cu anexele lui, apoi a tăcut în această privinţă. Levitul Uza, în ziua mutării chivotului din casa lui Obed Edom în Ierusalim, cu siguranţă nu a interpretat corect tăcerea lui Dumnezeu: “ce vrei să faci Urie?” A vrut să facă voia împăratului (David) şi l-a costat viaţa! (2 Sam. 6.7)
Balaam fiul lui Beor din Petor a fost întrebat de trei ori după plecarea din ţara lui: “ce vrei?”: când măgăriţa a părăsit drumul, când s-a culcat sub el şi când i-a strâns piciorul de zid, de fapt Dumnezeu îl întreba printr-o tăcere “alarmată”: “ce vrei (să faci)?” Îi spune “drumul pe care mergi duce la pierzare” (Num. 22.32) Abia atunci şi-a dat seama şi spune “dacă nu găseşti că e bine ce fac, eu mă voi întoarce” (24).
Lui Iona, Dumnezeu îi spune să meargă la Ninive şi apoi tace. Aparent! A schimbat doar canalul. Dându-i libertatea de a alege, îl întreabă de fapt: “ce vrei?” Ştim ce (nu) a vrut Iona. Când Iona este trimis de Dumnezeu în pântecele chitului de fapt Dumnezeu îl întreabă: “acum, ce vrei?” Iona se roagă şi spune ce vrea: să se închine în templu. (Iona 2.9)
Când Dumnezeu dă cele zece porunci, spune prin Moise: “îţi pun înainte “binecuvântarea şi blestemul, viaţa şi moartea. Alege…” (Deu. 30.19) Tăcerea care urmează înseamnă clar: ”ce vrei?”
După “Predica de pe Munte” sau după orice pildă a Domnului Isus tăcerea lui Dumnezeu înseamnă “tu, ce vrei?”
Domnul Isus a intrebat-o direct pe doamna Zebedei: “ce vrei?”. Când a auzit ce vrea a răspuns: “nu ştiţi ce (vreţi) cereţi!” (Mat. 20.22)
În fiecare dimineaţă, când deschidem ochii, Dumnezeu stă pe marginea patului, şi aşteaptă răspunsul la …tăcerea Lui. Înseamnă foarte mult! Printre toate câte ne spune Dumnezeu tăcând, cel mai tare se aude întrebarea “ce vrei?” “Astăzi, ce vrei?”
Răspunzând bine la această întrebare, viaţa devine…mai binegrăitoare.
Tibi Ciortuz