Dragă echipă de laudă,
Vreau să ştiţi că apreciez mult dorinţa voastră de a vă pune talentul la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru închinare. Apreciez dedicarea voastră şi salut conştiinciozitatea cu care mergeţi la biserică mai devreme, în fiecare duminică, faptul că vă faceţi timp să participaţi la repetiţii în timpul săptămânii, învăţând şi scriind cântece noi şi multe altele. Asemenea artiştilor şi artizanilor dăruiţi, pe care Dumnezeu i-a folosit la cortul din vechime (Exod 36), şi voi v-aţi pus darurile voastre artistice în serviciul Dumnezeului Triun.
Vă rog, prin urmare, să primiţi această misivă spirituală cu scopul cu care a fost scrisă: ca un îndemn de a reflecta asupra modului de “conducere a închinării”. Mi se pare că sunteţi cooptaţi în activitatea aceasta de multe ori, fără să fi fost îndemnaţi să vă gândiţi la explicaţia spiritual-raţională, la motivul pentru care faceţi acest lucru. Cu alte cuvinte, mi se pare că sunteţi de multe ori invitaţi să “conduceţi închinarea” fără a avea ocazia prea mult să luaţi o pauză în care să vă gândiţi la natura “închinării” şi la ce înseamnă “să conduci”.
Ceea ce mă îngrijorează în special este că noi, biserica, v-am încurajat involuntar să veniţi la închinarea creştină cu modele de muzică de import– modele, care deşi pot fi potrivite în altă parte – pentru închinarea bisericii sunt dăunătoare. Mai precis, sunt îngrijorat că noi v-am încurajat pe nesimţite să aduceţi anumite forme de interpretare care sunt, în fond, “slujbe seculare (lumeşti)” şi nu doar „metode” neutre. Fără să ne dăm seama, am acceptat concepţiile la modă acum despre modul în care ar trebui să ne raportăm la muzică (şi muzicieni): muzica este pentru plăcerea noastră, pentru distracţie; muzica o ascultăm, nu este necesar să participăm activ la ea (şi astfel, muzica a ajuns să fie pentru noi o experienţă pasivă, la care doar asistăm, în mare parte). Funcţia şi scopul muzicii în aceste „slujbe lumeşti” sunt foarte diferite de funcţia şi scopul muzicii în închinarea creştină.
Prin urmare, daţi-mi voie să formulez doar câteva axiome (adevăr care nu trebuie demonstrat!), prin care vă încurajez să vă gândiţi la modul de „conducere a închinării”.
1. Dacă noi, adunarea, nu ne putem auzi, aceea nu este închinare. Închinarea creştină nu este un concert. Într-un concert în ziua de azi, ne aşteptăm deseori să fim copleşiţi de sunet, mai ales la anumite genuri muzicale. La un concert, ne asumăm riscul de a fi expuşi la modul acela ciudat de pierdere senzorială din cauza supraîncărcării sonore, când chitara bas parcă îşi are cutia de rezonanţă în pieptul nostru, iar muzica pluteşte ca un nor dens peste mulţime, lăsându-ne în tot iureşul asurzitor o aură ameţitoare. Nu discutăm aici concertele! Doar că închinarea creştină nu este un concert. Închinarea creştină este o activitate colectivă, în comuniune cu toată adunarea – iar sunetul rezultat şi armonia cântării înălţate de adunare, ca un singur glas, face parte integrantă din practica închinării. Este modul de „interpretare”a realităţii că în Cristos, suntem un singur Trup. Dar pentru realizarea acestui lucru este nevoie să ne auzim pe noi înşine şi să auzim pe fraţii şi surorile noastre cântând lângă noi. Când sunetul amplificat al instrumentelor acoperă vocea bisericii care cântă, nu ne mai putem auzi pe noi înşine cântând – deci, pierdem comuniunea cu biserica şi prin aceasta suntem încurajaţi să devenim închinători izolaţi şi pasivi.
2. Dacă noi, adunarea, nu cântăm, nu este închinare. În alte genuri muzicale, muzicienii şi formaţiile vin cu improvizaţii, sunt inventivi, oferind versiuni noi de interpretare şi dovedind virtuozitate prin tot felul de triluri, melisme, sincope etc. Revin, toate acestea pot face deliciul unui concert, dar în închinarea creştină nu înseamnă decât că adunarea nu mai poate să cânte împreună cu interpreţii din faţă. Astfel, virtuozitatea ta contribuie la pasivitatea noastră; creativitatea ta ne încurajează doar la tăcere. Şi în timp ce tu, interpret talentat, te închini poate cu creativitatea ta, aceeaşi creativitate nu face decât să oprească participarea adunării la cântarea de laudă.
3. Dacă voi, echipa de laudă, sunteţi în centrul atenţiei, aceea nu este închinare. Ştiu că nu este vina voastră, în general, că v-am pus în faţa bisericii. Ştiu şi că vreţi să ne fiţi exemplu în închinarea pe care trebuie s-o aducem noi înşine înaintea lui Dumnezeu, prin imitaţie. Dar, prin faptul că v-am încurajat să aduceţi modele de interpretare de la concertele din lume, în biserică, nu ne-am dat seama că v-am ajutat să credeţi că sunteţi în centrul atenţiei. Iar când cântarea voastră devine un mijloc de demonstrare a virtuozităţii voastre – chiar şi cu cele mai bune intenţii – este dificil să nu cădem în ispita de a face din echipa de laudă centrul atenţiei noastre. Când echipa de laudă ajunge în cântare la repetarea unor fraze muzicale scurte, de obicei la refren, pe care ea îl consideră „ofranda ei adusă Domnului”, moment în care îşi aduce în interpretare toată creativitatea de improvizaţie şi amplitudinea sonoră, noi, adunarea, suntem şi mai pasivi şi pentru că avem obiceiuri de manifestare (importate!) de la concertele Eurovision (de pildă!), fără să ştim am pus echipa în centrul atenţiei. Mă întreb dacă s-ar putea gândi o altă amplasare (în lateral sau din spate) şi o altă interpretare care ne-ar ajuta pe noi, adunarea, să contrabalansăm aceste obiceiuri seculare pe care le-am adus în biserică.
Vă rog să reflectaţi la aceste aspecte cu atenţie. Demersul meu nu este o pledoarie pentru închinarea „tradiţională” şi nu este nici o critică la închinarea „contemporană”. Nu confundaţi această intervenţie cu o încercare de reabilitare a orgii cu fluiere sau cu o incriminare a chitarelor şi tobelor (sau a mandolinelor etc.). Nu mă preocupă stilul, ci scopul: ce încercăm să facem când „conducem închinarea”? Dacă dorim ca închinarea să fie o activitate a adunării în comuniune, care ne duce la o interacţiune cu Dumnezeul cel viu – acea închinare este nu numai expresivă, sugestivă ci şi formativă – şi atunci putem să avem închinare cu violoncelul sau chitare electrice, cu orgă cu fluiere sau tobe africane.
Se pot spune mult mai multe. Dar mă opresc aici şi vă rog, primiţi aceste rânduri ca o încurajare. Tare m-aş bucura să văd cum vă puneţi darurile voastre artistice în slujba Dumnezeului Triun care ne învaţă un cântec nou.
Cu toată sinceritatea,
James K.A.Smith
Traducere Rodica Cocar