Obiecţia lui Pavel către corinteni (1 cor 1:10-17)

Biserica din Corint a fost numită „biserica problemă”. Ea a avut multe probleme şi întrebări cu privire la: curvie, procese la judecată, căsătorie, mâncatul cărnii idolatre, daruri carismatice, Cina Domnului, învăluitul capului, înviere etc.

          Pavel a iubit biserica (el o fondase) şi s-a străduit să-i ajute să-şi rezolve problemele şi să răspundă la întrebările lor. O biserică bună ar putea să aibă probleme, dar poate rămânea o biserică bună doar dacă ea le rezolvă repede. Lecţiile textului nostru sunt simple, totuşi ele sunt dispreţuite (desconsiderate ) de mulţi din lumea religioasă.

I. IMPORTANŢA UNITĂŢII CREŞTINE

A. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că este păcătos faptul de a fi dezbinat religios.

          Unitatea creştină este clar învăţată atât de către Domnul Isus cât şi de către apostolul Pavel. Domnul Isus spunea: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10:16). „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor”(17:20). Pe efeseni, Pavel îi îndemna: „căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.” (Ef. 4:3-4).

          Duhul de ceartă şi de ruptură este condamnat în mod clar. Cei care cauzează rupturi trebuie să fie marcaţi şi evitaţi. Pavel îi îndemna pe cei din Roma: „Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecului lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşală inimile celor lesne crezători” (Ro. 16:17-18).

          Dezbinarea în rândul oamenilor lui Dumnezeu este lumească (senzuală). Pavel n-a putut vorbi despre Corinteni ca unor oameni duhovniceşti ci ca unor oameni lumeşti, pentru că „tot lumeşti sunteţi” (1 Cor. 3:1-4).

          Grupările, dezbinările şi partidele sunt lucrări ale firii pământeşti (Gal. 5:19-21).

          Replica denominaţională este: „Noi suntem toţi uniţi în ciuda diferenţelor noastre.” Imposibil! Mai este o singură credinţă? O singură părtăşie? Un singur duh? Nu!

B. Cuvântul lui Dumnezeu învaţă posibilitatea unităţii creştine.

          Dacă unitatea este imposibilă, urmează două consecinţe:

a) Cristos s-a rugat pentru o imposibilitate (Io. 17:20)

b) Pavel cel inspirat s-a rugat pentru o imposibilitate „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi, în chip desăvârşit, într-un gând şi o simţire” (1 Cor. 1:10).

Cum poate fi realizată unitatea în lumea religioasă?

a. Nu pe baza unor crezuri conflictuale nici pe sentimente lipsite de încredere.

b. Singura bază posibilă pentru unitate este cuvântul lui Dumnezeu, „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Tim. 3:17). Acesta este dreptarul prin care noi trebuie să umblăm. Căci spunea Pavel în această privinţă: „Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel” (Filipeni 3:16) (Ef. 5:19; Col. 3:16). Dumnezeu spune să cântăm. Putem umbla după acest dreptar? Să ne închinăm în ziua întâi (Fapte 20:7; 1 Cor. 16:2). Cuvântul lui Dumnezeu spune ziua întâi nu ziua a şaptea. Putem noi umbla după acest dreptar?

          Obiecţia este: „Noi nu putem să-l vedem la fel.” Necazul constă nu în a vedea ci simplu în faptul că noi nu vrem să umblăm după dreptarul lui Dumnezeu.

          În al doilea rând să vedem în ce constă

II. ATOT-SUFICIENŢA NUMELUI CREŞTIN

          A. Corintenii erau împărţiţi/dezbinaţi după liderii lor religioşi şi purtau numele acestora.

a)      unii erau Paveliţi. Pavel a fost marele apostol al neamurilor şi tot el fondase biserica la Corint. A purta cineva numele lui era o onoare distinctă!

b)     Alţii erau Apolosiţi. El ne este prezentat în Fapte 18:24 ca un om elocvent (cu darul vorbirii) şi tare în scripturi. El l-a urmat pe Pavel în Corint (Fpt. 19:1; 1 Cor. 3:6). Aceştia se simţeau mândri că erau discipoli ai lui Apolo.

c)     Alţii erau Chifasiţi. Petru era marele apostol căruia i se dăduseră cheile împărăţiei.

d)     Alţii erau creştini. Se spune despre ei (unii teologi) că purtau numele lui Cristos într-un spirit sectar, dar nu există evidenţă pentru aceasta.

B. Această practică de a purta nume denominaţionale este prevalentă astăzi.

Unii poartă numele unor lideri religioşi remarcabili: Ioan Botezătorul, înaintaşul lui Cristos; Martin Luther, campionul reformei.

Alţii poartă numele unor mari doctrine: forma prezbiteraniană de guvernare a bisericii; a doua venire a lui Cristos; sfinţirea sfinţilor etc.

Acestea sunt nume denominaţionale care duc la dezbinare şi nu la unitate iar purtarea lur este contrară învăţăturii inspirate din textul nostru.

C. Numele de creştin este singurul nume pe care ucenicii lui Cristos trebuie să-l poarte.

Primii ucenici au purtat acest nume şi doar acest nume. Fapte 11:26; 26:28; 1 Pe. 4:16.

Numele pe care noi îl purtăm sugerează drept de proprietate, ucenicie şi supunere iar purtarea numelor umane răpesc gloria lui Cristos. El merită şi revendică.

Numele de creştin este atotsuficient pentru că în calitate de creştin eu pot crede în orice doctrină din care provine numele denominaţional dacă este în biblie. De exemplu, creştinii acceptă forma prezbiteraniană de guvernare a bisericii (prezbiterii sunt bătrâni); credem în a doua venire a Domnului; trăim vieţi sfinte. Numele de creştin este toate acestea. Daca este numele unei doctrine negăsite în biblie sau numele unui om de ce să-l porţi în plus pe lângă gloriosul nume al lui Cristos?

În al treilea rând trebuie să mai privim şi la

III. NECESITATE BOTEZULUI

A. Pasajul ne învaţă că botezul este necesar înainte ca cineva să poată aparţine lui Cristos.

Pentru a fi al lui Pavel, Apolo, Chifa sau Cristos înseamnă „a aparţine” acestora.

Pavel spune că două lucruri sunt necesare înainte ca cineva să-i aparţină:

  1. Pavel trebuie să fi fost răstignit pentru el. „A fost Pavel răstignit pentru tine?
  2. Trebuie să fi fost botezat în numele lui. „Ai fost botezat în numele lui Pavel?

Dacă aceste două condiţii ar fi fost îndeplinite atunci ei ar fi putut spune cu adevărat că au aparţinut lui Pavel.

Ceea ce era adevărat cu privire la aparţinerea lui Pavel este de asemenea adevărat cu privire la aparţinerea lui Cristos.

Cineva nu aparţine lui Cristos dacă Cristos n-a fost răstignit pentru el şi până când el n-a fost botezat în numele lui Cristos.

De asemenea cu privire la purtarea numelui este implicat faptul că noi trebuie să purtăm numele celui care a fost răstignit pentru noi (Cristos) în al cărui nume noi am fost botezaţi (nu Luther sau Ioan Botezătorul).

          B. Alte pasaje arată la fel de clar că botezul este actul de credinţă care schimbă relaţia noastră cu Cristos. „Căci toţi suntem fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Cristos Isus” (Gal. 3:26). „Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, pentru că, după ce aţi fost robi ai păcatului, aţi ascultat acum din inimă de dreptarul învăţăturii pe care aţi primit-o” (Rom. 6:17)

          C. Obiecţia este făcută deoarece v. 17 afirmă că botezul nu este o parte a evangheliei.

          Acest fapt este ridicol în lumina versetului din Marcu 16:15,16: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.”

          Pavel a mulţumit lui Dumnezeu pentru că el personal botezase câţiva credincioşi din Corint. De ce? Nu pentru că botezul este neimportant ci ca să nu zică cineva că aţi fost botezaţi în numele meu.

          Pavel a predicat necesitate botezului, totuşi cine a administrat botezul era neimportant. Datorită faptului că grupările s-au format pe baza învăţătorilor care de fapt i-au botezat pe Corinteni, Pavel era bucuros că cei pe care îi botezase el erau puţini.

          Lucrarea lui de predicare a evangheliei (din care o parte a acesteia era botezul) era mai importantă decât imersiunea (scufundarea) celor cărora li s-a predat învăţătura; oricine ar putea boteza dar nu oricine ar putea învăţa pe alţii ca Pavel. Şi Domnul Isus a botezat dar nu personal ci ucenicii lui (Ioan 4:1-2).

          Concluzie. Dacă oamenii lumii denominaţionale ar crede şi accepta acest mare pasaj inspirat, rugăciunea lui Cristos pentru unitate ar putea primi răspuns.

A fi botezat în Cristos; a purta numele de „creştin” care-L onorează; şi a promova unitate celor care sunt ai lui Cristos este responsabilitatea care ne este impusă de Cristos. Domnul să ne ajute la aceasta. Amin!

Dr. Tiberiu Lăpădătoni