ORGOLIUL DEMIURGIC AL CREATORULUI DE FRUMOS (Din nou despre morala în artă)

on 1 septembrie 2014 at 18:26

Vizualizări: 566

„Respectul nostru pentru un om citit e suficient omagiu adus literaturii!”, se spunea cândva.

Încercând să abordăm chestiunea eternă a moralei întru frumos, considerăm necesar să pornim de la premisa lecturii – cartea ca obiect de lectură, nu de colecţie. Fără ea arta literaturii îşi cam pierde obiectul muncii… Faţă de anii nouăzeci, consumul de pâine în România s-a redus cu 25%, iar cel de carte cu 85%!

Gena lecturii. Cea mai „tare” bibliotecă din cartier

Traversăm o etapă când actul lecturii este pe zi ce trece mai restrâns, limitat. Unii citesc doar strictul necesar pentru examene, teze, studii, lucrări – alţii citesc de preferinţă sau doar pe ecran, mai puţin sau defel pe suportul clasic. Am ajuns la situaţia paradoxală că mai mult scriem decât citim (e cazul unor reprezentanţi ai noilor generaţii de scriitori), iar butada cu respectul nostru pentru un om citit a ajuns ineficientă, dacă nu chiar de prisos.

Întrebat de un realizator TV de unde „mania” lecturii, i-am răspuns: din aer!… Cred că există o genă a lecturii, cu care te naşti sau nu te naşti. Sunt copii pe care îi prinzi cu cartea pe sub cuvertură, citind la lanternă la puţin timp după ce au învăţat să citească, iar alţii stau toată ziua/ viaţa pe laptop, notebook, smartphone. Alţii folosesc un e-book reader. Cunosc colegi scriitori care nu-i mai citesc pe clasici (fiindcă sunt învechiţi-prăfuiţi); pe contemporani nu-i citesc „spre a nu se lăsa influenţaţi”, să nu-şi strice stilul… În copilăria mea ne jucam de-a biblioteca: unul din noi avea o fişă şterpelită de la biblioteca satului şi ne împrumuta celorlalţi cărţi pe semnătură şi pe termen. Iar nerespectarea termenelor, pierderea cărţii se lăsa cu amenzi corporale! Îmi amintesc de asemenea o curăţenie mare la căminul cultural, când în mijlocul sălii de cinematograf şi spectacole a apărut o grămadă mare de reviste literare şi cărţi. În câteva zile vraful de cărţi s-a subţiat simţitor, toţi copiii satului au plecat acasă cu câteva tomuri îndesate pe sub cojoace. Ca după aceea să aflăm că, de fapt, cărţile erau oricum scoase din uz, la „reformă”.

… Om mare, mândria mea era să deţin (poate) cea mai frumoasă bibliotecă din cartier, pentru care am făcut „blatul” câteva luni la cantina liceului, am economisit la sânge când am ajuns la salariu. Când primeam câte-o vizită, lumea se extazia de-a dreptul în faţa ei. Dar de-o vreme-ncoace constat cu tristeţe că oaspeţii mei nici n-o mai bagă în seamă, vorbesc de mobile, tapete şi spoturi, de perdele, draperii sau lustre (ilustre…). Cunoscuţii şi-au lichidat biblioteca „de hârtie”, au claustrat-o în pivniţă sau în pod, iar la vedere tronează acum biblioteca electronică. (Autorul acestor rânduri are doi copii. Unul îl moşteneşte, în privinţa propensiunii pentru lectură, a pasiunii literare – l-am şi debutat într-un număr al Actualităţii literare – pe când cealaltă, deşi studentă eminentă, se rezuma strict la programă iar acum citeşte numai în format electronic, petrece mult timp pe Internet.)

… Dar cine mai fură în zilele noastre cărţi?….

Pierderea simţului pentru sacru. Terapia „prin invizibil”

Nu e un secret pentru nimeni că desacralizarea societăţii merge mână-n mână cu globalizarea, iar „în Occident secularizarea este considerată un partener al democraţiei”, vorba cuiva (menţionat de noi în continuare). Ne pierdem progresiv simţul pentru sacru, care se suprapune în bună parte peste simţul pentru frumos. Frunzărind colecţia revistei mele preferate, CULTURA, am dat peste un articolaş incitant: „Povestea ca adevăr”, semnat de Cecilia Sîrbu (nr.43/21 nov. 2013), pe care nu-l remarcasem la timpul lui. Autoarea sesizează o realitate editorială de dată recentă: numărul „considerabil de apariţii dedicate teologiei şi educaţiei clericale…” Şi o face cu o nuanţă de regret –după cum deplânge şi faptul că „exegeza Bibliei nu pare a avea sfârşit”; iar oameni serioşi, scriitori şi filosofi (sau şi-şi: în speţă, Andrei Pleşu cu relativ recentele dumisale apariţii despre îngeri şi parabolele scripturale) îşi… mai pierd timpul cu asemenea fleacuri anacronice. În calitatea dumisale de „observator al lumii literare, sociale şi politice din Romania”, dna Sîrbu, consideră de datoria raţiunii să aducă trei argumente împotriva religiei/ Bibliei (nu se înţelege exact: autoarea le cam confundă, deşi nu sunt acelaşi lucru!). Nu le luăm pe rând, nu intră în obiectul încercării de faţă, punctăm numai obiecţiile principale.

Filosofii, scriitorii şi criticii de artă, nu încetează „a re-povesti dogma”, se lamentează dna C.S…. Cui prodest?… De ce nu-şi caută alte naraţiuni şi preocupări mai serioase? Cu un discurs demn de timpuri revolute, în mod subtil, autoarea articolului în cauză vizează educaţia religioasă. Nu lipsesc decât vreo doi-trei termeni vehiculaţi de propaganda comunistă: superstiţii religioase, dogmatism şi obscurantism, că altfel avem întreg instrumentarul: „Dar orele de religie nu dau multe şanse copiilor să se dezvolte ca fiinţe coerente, raţionale, ci le impun definiţii, superstiţii, minuni improbabile”. Nu poţi atenta la convingerile ferme ale altuia, dar întrebarea mea – desigur, retorică – pentru dna Sîrbu ar fi: Nu ne-a fost îndeajuns „religia civilă” (= fără Dumnezeu) pe care ne-au impus-o comuniştii, de trebuie să cădem acum, din lac în puţ, în secularismul occidental care bântuie Europa de vreo 200 de ani?

În cadrul „Argumentului literar” autoarea îşi declină pasiunea pentru citit: „Privind cărţile ca pe un prieten, am citit şi voi citi o mare parte a zilelor şi nopţilor. Dar a crede că textele biblice au valoare de adevăr ar fi un act de naivitate.” (La acest „capitol”, mă declar şi eu… totalmente naiv. În armată am primit o diplomă de „Prieten al cărţii”, iar textul biblic l-am lecturat integral de câteva zeci de ori, fără să mă plictisesc. Fiecare nouă lectură îmi întăreşte convingerea că sumarul de 66 de cărţi – nu capitole – al(e) Scripturii constituie o bibliotecă sacră, fundamental diferită de cea profană. Dar, dacă ar citi ceva mai mult, dna C.S. ar şti că savanţii creaţionişti ai planetei sunt în număr aproximativ egal cu cei evoluţionişti şi că nume mari ale ştiinţei tuturor timpurilor au fost credincioşi declaraţi; există, înregistrate, declaraţiile lor textuale. Kepler intenţiona să devină teolog: „Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu”; R. Boyle a scris cărţi religioase în care studia tocmai Învierea, Isaac Newton s-a ilustrat şi prin studierea Apocalipsei, M. Faraday, cel care lua masa cu regina Victoria era un om de-o rară smerenie, prezbiter şi predicator în biserica sa; Morse – primele cuvinte pe care le-a transmis prin telegraf, în alfabetul său au fost: „Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu”, citat biblic, din Cartea Numeri 23:23; apoi J. Joule, L. Pasteur, J.C. Maxwel, Fleming, fraţii Wright…)

… Dar suntem de părere că am pierdut deja prea mult timp cu acest subiect. Chiar titlul articolului porneşte de la o premisă greşită – deşi e, cum spuneam, incitant. O minimă definiţie teologică a parabolei este: o povestire pământească cu înţeles ceresc (para-bolos, „a arunca dincolo”). Aşa că titlul… naivului Andrei Pleşu „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste” se referă la faptul că Iisus Hristos şi-a ilustrat adevărurile de credinţă cu mici istorioare din viaţa cotidiană a ascultătorilor Săi. Poveşti adevărate – adevăr povestit (relatat). Adevărul ca poveste, nici într-un caz invers! Dar ce mă uimeşte mai tare este faptul că, în oglindă cu articolul dnei Sîrbu este prima pagină din dosarul Jean Luc Marion în România, care – filosof postmodern – se preocupă de patristică şi teologie mistică, autor al conferinţei „Dumnezeu şi ambivalenţa fiinţei” şi al multor cărţi de filosofia religiei. O fi şi d-lui vreun naiv intratabil şi retrograd care îşi pierde timpul cu fleacuri?!…

Marea nenorocire este că noua generaţie vorbeşte despre religie/ Biblie după ureche, fără să considere că ar fi necesară măcar o lectură integrală a textului sacru. (Şi încă ceva: cei mai înverşunaţi critici ai fenomenului religios, de orice nuanţă, n-au păşit în viaţa lor într-un locaş de cult.) Dar considerăm necesar, în economia discuţiei noastre despre morala în artă, să relatăm un alt, recent, „conflict mediatic”. Într-o revistă literară de prestigiu, a Uniunii Scriitorilor, o distinsă doamnă publica, pe coloane întregi şi pe întinderea a mai multor numere, un eseuaş intitulat „Mic tratat de ipocrizie”. În care încerca să mă convingă (pe mine, cititor!) de ipocrizia întregii speţe umane – sau, mă rog, acea parte a ei care se… ruşinează de actul sexual în sine. De ce să fim ipocriţi, când amorul liber este exaltat în toată literatura şi arta lumii iar cei mai frumoşi, mai reuşiţi copii ai planetei sunt cei rezultaţi din… flori?!

Unul dintre exemplele din sfera literaturii era faimoasa „Halima”, O mie şi una de nopţi… Câte nopţi frumoase de amor liber nu sunt descrise acolo? (afirma autoarea). Atunci eu i-am amintit (într-un articol-replică pe care redactorul-şef, desigur, nu l-a primit) mobilul moral al cărţii, conflictul. Din ce cauză a hotărât suveranul persan, padişahul, exterminarea femeilor din imperiu: infidelitatea revoltătoare a reginei sale. De aici, conflictul general al literaturii: povestea ca salvare din ghearele morţii, iar gestul Şeherezadei, de amânare sine die a verdictului final, este al unei prinţese creştine. Şeherezada intră în literatura universală prin darul poveştii, dar gestul ei este şi unul soteriologic: ea salvează eventualele victime care ar fi urmat după ea de răzbunarea unui suveran sângeros, care se pune în locul lui Dumnezeu („Răzbunarea este a Domnului”). Cum, similar, Penelopa lui Ulise este modelul magistral al soţiei fidele – model întâlnit în Proverbele lui Solomon, cap. 31: ea îi amână tot aşa, sine die, pe pretendenţii pofticioşi, care mişunau înfierbântaţi pe sub geamurile casei eroului homeric, rege al Itacăi. Îi păcăleşte prin deşirarea nocturnă a ţesăturii sale zilnice. („Creştinul este un om care ştie să aştepte”, spunea cineva – probabil – un teolog.)

ULISE sau desfrâul creativităţii. Textul ca labirint magic

Romanul Ulise a fost considerat în literatura universală o revelaţie, dar şi o revoluţie: revoluţionarea tehnicilor ficţionale de dinaintea lui. Colac peste pupăză, cartea este destul de greu de parcurs, nefiind o lectură prea agreabilă. Şi – cinstit vorbind, dar de, de gustibus… – nici nu se ridică la nivelul unor capodopere ale literaturii moderne, cum ar fi: Un veac de singurătate, Războiul sfârşitului lumii, Orbirea, Jocul cu mărgele de sticlă, Toba de tinichea, Muntele vrăjit. Poate sunt subiectiv, dar opera lui Joyce nu poate sta în balanţă cu performanţe prozastice ale unui Dostoievski, Tolstoi, Thomas Mann. Decât eventual ca experiment literar. Însă nu valoarea literară a cărţii dorim noi s-o punem în discuţie aici.

Chiar înainte de Ulise, cel care a stabilit gustul estetic al epocii postvictoriene a fost Oscar Wilde, prin cartea sa Portretul lui Dorian Gray, în prefaţa căreia autorul pretindea că o carte nu este morală sau imorală în sine, ci realizarea sa estetică îi conferă – alături de nemurire – moralitatea. Iar la J.J., înainte de Ulise a fost Portretul artistului în tinereţe (şi Dublinners, Finnegan’s Wake, – pepiniera de caractere pentru capodopera sa). În Portret al artistului ca tânăr (altă traducere a titlului), marele irlandez ia ca bază narativă perioada când a fost elev al colegiului iezuit în care se practicau „Exerciţiile spirituale” ale fondatorului acestui răsunător ordin, Ignaţiu de Loyola. La terminarea colegiului, eroului i se propune să intre în rândurile Ordinului ca preot, continuându-şi cariera teologală dar, deşi la început propunerea îl ispiteşte, el optează pentru gloria literară. Ulterioare vânturi ale destinului îl vor propulsa în topul boemei literare europene. Alegerea aceasta îi aduce şi satisfacţii, dar şi multă amărăciune… Amărăciune care se revarsă asupra personajului Sephen Dedalus din Ulise, desemnată de autor prin sintagma care a făcut carieră: „remuşcătura duhului lăuntric”. Credinţa va rămâne astfel pentru J.J. o simplă amintire, ca acele amintiri din copilăria sa, când se confrunta cu răceala jilavă a marilor săli de curs ale colegiului cu lungi coridoare întunecoase; murmurul neîntrerupt al refectoriului la masa de seară – un soi de horum-harum made în Ireland… Marmora îngheţată a statuilor din capelă: „Mirosea a noapte rece în capelă”.

În mintea copilului, apoi tânărului Joyce (alias Dedalus) se va produce un cumul de gesturi sacrilege, începând cu afirmaţia tranşantă a unui conviv la prima lui masă de Crăciun ca licean („Irlanda nu are nevoie de Dumnezeu”) şi sfârşind cu gestul unui grup de colegi din cursul superior care dau pe gât vinul pentru împărtăşanie, păstrat cu sfinţenie în sacristie. Credinţă şi erezie se zbat ca o pasăre cu gâtul tăiat în mintea tânărului aspirant la piedestalele Gloriei, maree de taină la ţărmul mării interioare. Încă înainte de perioada faimoasei sale penitenţe de la 16 ani când, de frica flăcărilor iadului, se pocăieşte de viciul adolescenţei, viitorul scriitor se lasă tentat de viaţa literară. Între a fi un bun catolic practicant (sau chiar un lider ecleziastic) şi un scriitor cunoscut pe toate meridianele, tânărul James alege varianta a doua. Educaţia familială şi cea formală pălesc în faţa tentaţiilor daimonului artistic, învinge „orgoliul întru păcat”.

Pe patul morţii (chemat de urgenţă de la Paris printr-o telegramă, în carte ca şi-n realitate), mama sa îi cere fiului cu pregătire teologală să se roage pentru ea. Iar el,în virtutea noilor sale concepţii liberale, de liber cugetător, o refuză net. Dar gestul său necugetat îl urmăreşte în peregrinările sale prin Dublinul începutului de secol XX, toată cartea (toată viaţa). Am putea spune că tot ce a urmat în viaţa personajului/ autorului este consecinţa acestui refuz deliberat. Iar pentru evoluţia spirituală a marelui irlandez este obligatoriu de urmărit Ulise din perspectiva Portretului…

Acum, oricine – chiar un ateu convins – poate remarca înrâurirea cărţii lui J.J. asupra moralităţii artistice a secolului douăzeci – şi mai departe – chiar dacă, ar putea obiect(iv)a cineva, morala în artă nu se confundă cu morala creştină. Cum se binecunoaşte, Ulise urmăreşte traiectoria urbană a unor personaje (două, în principal: Stephan Dedalus şi Leopold Bloom) pe parcursul a 24 de ore: ziua de 16 iunie 1904, cea în care se petrece acţiunea. Pornind din turnul periferic în care studentul Dedalus îşi face veacul alături de alţi doi colegi, de la bărbieritul şi micul dejun matinal, autorul îşi poartă personajul (-jele) pe străzile oraşului Dublin: după ce îi lasă pe colegi la plajă, eroul vizitează pe cineva la o maternitate (semnifică naşterea), participă la o înmormântare (moartea), se plimbă pe străzi, poartă discuţii savante în redacţia unui ziar cu elita cultural-artistică a urbei. Pe traseu, itinerariile celor doi protagonişti principali se intersectează episodic, ca mai apoi paşii lor să se întâlnească într-o confruntare memorabilă de idei – un capitol considerat de critică drept nucleul cărţii.

Desigur, în parcursul unei zile un om poate face/ gândi/ vorbi tot soiul de lucruri, şi mai bune, şi mai rele, dar asta nu justifică etalarea lor exhibitivă pe hârtie: gestul miroase a exhibiţionism.

În opinia noastră, „cazul Joyce” reclamă în mod necesar, ridică o dată în plus eterna chestiune spinoasă, morala în artă. Am remarcat, de-a lungul timpului, că arta – în speţă cea literară – şi-a adjudecat propria idee etică. Se remarcă, de asemenea, automoralitatea agresivă pe care o afişează fiecare creator de frumos literar: toţi autorii unui text pornesc de la premisa că ei reprezintă un etalon în materie de morală, executând în absolut critica epocii şi a contemporanilor. (Un soi de dreptate absolută de gen camilpetrescian. Dar mainstream-ul critic în chestiune consideră discuţia încheiată şi compromisul dintre etic şi estetic ca de la sine înţeles. Agresaţi de imensul prestigiu internaţional al legendei Joyce, personaj principal al propriului mit întreţinut de societăţi şi fundaţii James Joyce şi de revista care îi poartă numele – există probabil confrerii, cluburi, asociaţii de fani! – cititorii irlandezului se lasă cu bună ştiinţă contaminaţi de „morbul” Joyce: „un microb care, odată luat, te îmbolnăveşte pe toată viaţa” – Pia Brânzeu. Vorbind de iniţierea – şi epifaniile – în Joyce ale studentului în litere, un alt cercetător lansează ideea textului joycean ca labirint magic.)

J. Joyce a fost considerat de biograful său Morris Beja „un scriitor obraznic”, iar Patrick McGee remarcă „creativitatea neînfrânată”. Printre marii irlandezi ai epocii sale (Oscar Wilde, Jonathan Swift, W.B.Yeats, George Russel) se numără scriitorul SF H.G.Wells care într-o cronică la Portretul…, apărută în New Republic la 10 martie 1917 notează: „Ca şi Swift, şi un alt scriitor irlandez de astăzi, dl. Joyce, manifestă o obsesie cloacală (s.n.). Se pare că ar dori să aducă îndărăt în imaginea generală a vieţii acele aspecte pe care sistemele sanitare şi decenţa modernă le-a scos din relaţiile şi conversaţiile curente.” Remarcăm aici doar faptul că expresia „obsesie cloacală” vine de la substantivul cloacă… De ce ne-ar surprinde atunci sexismul şi coprofilia unor autori de azi?

Lucifer şi Prometeu, mitici promotori ai artelor

Creatorii de frumos artistic se cred uneori nişte mici dumnezei, dar uită că unul singur e cu adevărat Creatorul, ei – simpli imitatori. Ba, mai mult, arta se sumeţeşte spre înălţimi ca un turn Babel pe care o societate postmodernă, laicizată, îl durează în absolut ca act de supremă rebeliune. (Aceeaşi simbolistică o au obeliscurile, simboluri falice aruncate spre cer – de subminare a Autorităţii; simbolizează spiritul uman întors împotriva Creatorului într-un gest de desfidere, reflex al răscoalei angelice.) De la Nimrod încoace – acel rege prim, fondator al cetăţii antice Babilon şi arhitect al turnului Babel, identificat de unii cu Ghilgameş – omenirea se confruntă cu exaltarea spiritului luciferic, ca motor al progresului cultural-civilizaţional. În căderea sa, Lucifer a antrenat şi omul, iar cea mai artistică relatare a acestui dezastru o întâlnim în cartea lui Ezechiel, cap. 28:11-19 sau în Isaia14:12: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”

Fiu al titanului Iapetos şi al nimfei Climene, Prometeu ar corespunde, în demonologia creştină unui spirit superior dar personalitatea sa mitică are şi o latură mesianică. Cum Israelul istoric îşi sacrifică Christosul (Mesia) fără a-L recunoaşte, în mod similar, omenirea mitică a antichităţii greceşti îşi sacrifică salvatorul, eroul civilizator: Înlănţuit de Zeus pe Muntele Caucaz, Prometeu este alungat ca un câine, împroşcat cu pietre de o omenire lipsită atât de cunoaştere,cât şi de re-cunoaştere. În pandemoniul universal, Înlănţuitul din Caucaz, spre deosebire de Cel-pironit-pe-cruce, rămâne un exponat viu în museon-ul adevărului mitic, problematizare perpetuă.

Comparabil cu Semyaza (sau Azazel, eroul Cărţii lui Enoh, apocriful etiopian), Prometeu dăruieşte pământenilor focul, pe care presocraticii îl vedeau ca principiu universal, flacără a cunoaşterii şi „principiu al tuturor artelor” (Eschil, Prometeu înlănţuit). Cei doi eroi civilizatori se încarcă cu aceeaşi vină: „Tu ai văzut ce-a făcut Azazel,cum a răspândit pe pământ toată nelegiuirea şi a dezvăluit tainele veşnice care se săvârşesc în ceruri (subl. n.), în ce chip Semyaza… i-a învăţat pe oameni” (op. cit. VII, 6. Descoperim în text şi o similitudine reală cu Prometeu: „Domnul mai grăi lui Rafael: Leagă-l în lanţuri pe Azazel…”).

Printre altele (arta războiului, a prelucrării metalelor), prinţul îngerilor căzuţi le dezvăluie pământenilor şi arta scrisului: „El (Penemuhe, n.n.) e cel care i-a învăţat pe oameni să scrie cu apă de funingine pe papirus…” Autorul cărţii apocrife a lui Enoh percepe arta literară, amărăciunea şi dulceaţa, ca pe una din „tainele înţelepciunii îngereşti” şi în acelaşi timp ca pe un instrument de smintire: „…şi sunt mulţi cei care s-au rătăcit din pricina aceasta din veac în veac şi până în ziua de azi. Căci oamenii n-au fost aşezaţi în lume ca să-şi vădească astfel credinţa cu condeiul şi apa de funingine…” Cu alte cuvinte, îndeletnicirea scrisului a fost rezervată îngerilor, dar a fost uzurpată de oameni. „Tot pământul s-a stricat prin ştiinţa lucrării lui Azazel…” La rândul lui, Prometeu, ca „fiu al cerului şi al pământului”, aminteşte de „artele şi meşteşugurile pe care le-am dăruit oamenilor” (arta tămăduirii sacre, a prezicerii viitorului etc.).

Creatorul de artă, orgoliul său demiurgic

Morala în artă e o discuţie de ani şi decenii – de secole şi milenii! – zicea un prieten poet. Iar noi, încercând să intrăm în miezul problemei, avem în vedere două afirmaţii celebre pe această temă: „Dumnezeu nu are nevoie de artă”, a declarat Ioan Alexandru într-un interviu din anii nouăzeci. Pe de altă parte, reţinem o afirmaţie pilduitor-fundamentală a lui Andrei Pleşu din Minima Moralia: „Arta nu mă rezolvă!” Arta am inventat-o noi, oamenii (care avem „nevoi materiale” şi „nevoi spirituale”),spre a umple un gol sufletesc. Ca să nu ne inunde imundul-imundiţia, mizeria putrefacţiei, am preferat să ne lăsăm confiscaţi de Estetic care, la rigoare, întruchipează Dumnezeirea, înglobând în sine cele trei categorii platonice, Binele, Frumosul şi Adevărul. Dar în ultima sută de ani s-a considerat că arta nu e completă dacă reflectă doar partea frumoasă a vieţii, ci trebuie să releve şi faţa ascunsă „a lunii” (ca şi când Estetica ar fi dublată de jumătatea ei întunecoasă, pe care la rigoare o putem boteza „Sordidica”!).

Prin anii optzeci, când încă mai erau la modă scrisorile, am expediat pe adresa revistei Flacăra – la Poşta redacţiei răspundea Alex Ştefănescu – o epistolă de atitudine intitulată „Arta între drog şi balsam”, care a constituit pentru marele critic pretextul unei anchete pe această temă. Au răspuns mai mulţi creatori din toată ţara, fiecare dându-şi cu părerea pe marginea subiectului, fără să se ajungă la o concluzie fermă. (Dar iată două extreme posibile între care pendulează produsul artistic – în speţă, cel literar.)

Cartea lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Grey, reprezintă un soi de oglindă a artei/ literaturii, cum arta însăşi e oglindirea magistrală a vieţii. Eroul cărţii lui O.W. nu mai îmbătrâneşte, el îşi transferă toate efectele entropice ale fiinţei: oboseală, boală, îmbătrânire asupra pânzei unui portret pe care i-l execută cineva. Noaptea, Dorian Grey participă la abominabile orgii şi perversiuni care-l consumă, îl epuizează – îi otrăvesc trupul şi sufletul tânăr, ca dimineaţa să apară în văzul lumii senin şi surâzător, sclipitor. După ani buni, el apare la fel de frumos şi de tânăr, fiindcă toate efectele negative le preluase tabloul. În mod similar (sugerează conţinutul cărţii), arta e o „viaţă paralelă”, aparenţă de moralitate, de bine, adevăr şi frumos, care ia asupra sa toate mizeriile vieţii propriu-zise. Ea salvează temporar aparenţele, se păstrează neatinsă de trecerea timpului printr-o vrajă demonică. Dar la sfârşit totul se prăbuşeşte-n neant, lumea revenind la realitatea crudă: cad măşti, fantoşe se dezvăluie, strigoii pier la ivirea zorilor.

… Perceput diferit, talentul literar este un dat (dar) împovărător, nu o sinecură; nu togă strălucitoare, ci sac auster, ţinută de tip monahal. Iar un om înţelept nu-şi precupeţeşte darul, ci mai degrabă şi-l investeşte. Practicarea scrisului este o vocaţie comparabilă cu cea sacerdotală, nu o îndeletnicire oarecare, deşi nu toţi cei care manifestă această veleitate o iau ca atare. (Este „ţepuşul înfipt în carne” care l-a incomodat toată viaţa pe Apostolul Pavel, convertitul de pe drumul Damascului.)

Am comis toate aceste truisme spre a ajunge la concluzia discuţiei noastre despre eticismul artistic în context contemporan. Nu dorim să dăm cuiva impresia că am confunda morala în artă cu morala în absolut. Dar nici n-am citit demult o carte, n-am văzut un film în care să fie prezentată o familie heterosexuală normală, ci numai deviaţii, perversiuni, viol sau incest – adulter, în cel mai „bun” caz… Aceasta să fie noua-veche morală, cea adjudecată în câmpul literaturii şi artelor: oare o carte bine scrisă este morală indiferent de conţinutul ei?

Nu ştiu ce răspuns vor da alţii în cestiune – pe mine (ca şi pe dl. Pleşu, de altfel) această artă nu mă rezolvă!

Remus Valeriu GIORGIONI