Scriu aceste rânduri având în mine sentimente amestecate- indignare și oroare, compasiune și mâhnire, dar și speranța că va veni în sfârșit o zi în care Dumnezeu Își va spune ultimul cuvânt în nebunia și isteria generalizată a lumii de astăzi. La ce doresc să mă refer? Mă refer concret la decapitarea celor 21 de creștini egipteni copți de către Statul Islamic, filiala sa libiană, care a avut loc Duminică, 15 Februarie pe țărmul Mediteranei. Motivația invocată pentru această barbarie fără seamăn este de fapt o minciună- chipurile, „uciderea” de către crestinii copți a doua femei egiptene care s-ar fi convertit la Islam (lucru nedocumentat, care nu a avut loc). Răzbunarea insă a avut loc de doua ori- odata la Bagdad și acum, în Libia.
Acest eveniment barbar, de o cruzime ieșită din comun (și lasitate, la fel de mare!) obligă factorii politici decidenți, dar și pe noi, ceilalți la reacție. Până când, raul îsi va face de cap, nestingherit, adaugând victimă după victimă, între cei slabi si lipsiți de apărare? Ce s-a întâmplat Duminică, indică câteva realități dureroase ale vremii de azi:
a) Cruzimea, barbarismul fara limite al acestor atrocitati. Arsenalul metodelor de tortură si ucidere este menit să șocheze, să inspire groază, teroare, repulsie: oameni arși de vii, femei violate, femei torturate pentru refuzul de a purta vălul, dar mai ales, decapiăarile, care se pare, fac „deliciul” acestor asasini. De ce oare? (Întrebarea este similară cu cea legată de exprimentele lui Mengele si ale Nazistilor din anii’40, sau cu „fenomenul Pitesti” de la noi.) Este rodul imaginației bolnave a omului stăpânit de cel rău sa inventeze si să îsi găsească plăcerea sadică văzând semenii lui cum sufera. O motivație a acestei grupări poate fi dorința de a impresiona, de a se erija în vârful de lance al Jihadului împotriva Cruciaților (lumea crestină), de a se legitima în fața lumii islamice ca adevarații urmași ai Profetului. Orice s-ar spune pana acum, să nu credem ca arsenalul lor diabolic s-ar reduce doar la atât…
b)Pericolul reprezentat de Statul Islamic și planurile de expansiune. Planurile lor sunt clare: nu se vor opri pana când întreaga lume nu va fi îngenuncheată în supunere fata de Allah. Ei vor un singur lucru: răzbunare. Să răzbune retardul istoric dintre lumea islamică și cea crestină, să se razbune chiar și pe Cruciadele de acum 800 de ani, să îl razbune pe Bin Laden, și să grabeasca venirea lui Mahdi, mesia islamic pe pământ. Atunci (în escatologia lor) Isus (Isa) va veni sa distrugă crucea, să abolească jiziya (taxa platita de creștinii minoritari) si sa îi induplece pe creștini sa devină cu toții musulmani. Până atunci, misiunea lor este sa avanseze cauza prin luptă: au amenințat că vor ajunge până la Roma, iar din Libia, nu sunt decat 800 de km până în sudul peninsulei italiene! (Daca până acum autoritățile italiene au subestimat pericolul, de acum sunt în stare de alerta.)
c) Letargia si apatia lumii civilizate, in special a Vestului. Este poate, unul din cele mai triste situatii: liderii lumii ocidentale au privit cu indiferență si condescendență pericolul reprezentat de statul islamic, până recent.Creștinii care au suferit din mâna lor, au fost lăsați să sufere. (Este ironic faptul că lideri arabi moderati, printre care președintele egiptean și regele iordanian,încheie întelegeri secrete cu premierul israelian Beniamin Netaniahu, pentru a lua masuri drastice împotriva Statului Islamic). In ciuda unor avertismente repetate aduse la cunoștință, presedintele Obama a refuzat până mai recent să ia în considerare avertismentele și să înțeleagă pericolul. Acum, sunt indicii clare că la Casa Albă -Statul islamic este privit o provocare la adresa întregii lumii civilizate. Însă, corectitudinea politică si oboseala funaciară a unui Vest secularizat și golit de resurse spirituale autentice îl face extrem de slab si vulnerabil în fața Islamului radical aflat în plină expansiune. Jurnalisti francezi redutabili ca și Chantal Delsol precum și altii, recunosc că Occidentul este atat de obosit in lupta anti-islamul radical încât va capitula în fața acestuia. Convertirile la Islam a multor occidentali, precum și înrolarea in randurile Statului isalmic a unor tineri din tarile apusene, par să indice acest trend deloc îmbucurător…
d) Nevoia de rugăciune si acțiune. Ce putem face noi? Uneori, ne găsim pe noi înșine absolut neputincioși și incapabili să facem ceva. Simțim indignare si repulsie, dar ne vedem limitați în posibilitățile de acțiune pe care le avem la dispoziție pentru a schimba starea de fapt. Și totuși, nu suntem lipsiți de posibilități. Căci, deși armele cu care ne luptăm nu sunt cele ale dușmanilor Crucii lui Cristos, ele sunt tari, potrivite pentru a distruge întăriturile vrăjmașului (cf. 2 Cor.10:4). Iar una din aceste arme puternice este rugăciunea (Efes.6:18) prin care putem nu numai să Îi cerem Tatălui ceresc să îi întarească pe frații noștri creștini în necazurile pe care li le provoacă vrajmașii lor, dar și să cerem Judecătorului drept al întregului pământ să intervină si să faca dreptate. Iar dacă, de sub altar, martirii jungheați din pricina Cuvântului și a mărturiei lor strigă cu glas tare: „Până când, Doamne?”, ei primesc o asigurare puternică și liniștitoare că li se va face dreptate, deși trebuie sa mai aștepte. Iar noi, care cunoaștem finalul cărții Apocalipsa, știm la fel ca mai trebuie să mai asteptăm. Asta ne dă încă putere și speranță, desi, văzând ce se petrece în lumea nebună în care trăim, ne vine să strigăm: „Până când, Doamne?”
Pastor Marius Birgean