Notă: Pe 27 Ianuarie se comemorează Holocaustul.
Am scris câteva rânduri în legătură cu zidurile de la Auschwitz (http://valentinfat.wordpress.com/2013/06/05/zidurile-de-la-auschwitz-birkenau/) , dar mai există o imagine ce stăruie în mintea mea după vizita făcută atunci: şinele de cale ferată şi celebra poartă. Un drum al morţii şi al groazei. Un drum pe care trestia frântă este ruptă definitiv şi peste mucul care încă fumegă se toarnă apă şi se păşeşte apoi cu bocancii. Atunci când Dante a scris „Părăsiţi speranţa voi toţi care intraţi aici,” parcă ar fi stat înaintea porţii de la Auschwitz.
Un tunel la al cărui capăt nu se vede nicio luminiţă, ci doar întuneric gros. Practic, drumul acesta este o imagine potrivită pentru naşterea fiecăruia dintre noi. Aceasta înseamnă pătrunderea într-o lume a durerii, a suferinţei şi a deşertăciunii. Cred că Iov vorbeşte în numele oamenilor ce au pătruns pe poarta de la Auschwitz, dar şi în numele nostru, al tuturor celor ce am păşit cândva pe poarta lumii, atunci când întreabă: “Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce suferă, şi viaţă celor amărâţi la suflet, care aşteaptă moartea şi nu vine, măcar că o doresc mai mult ca o comoară, care n-ar mai putea de bucurie şi de veselie dacă ar găsi mormântul?”
Într-adevăr pătrunderea pe poarta lumii înseamnă pătrunderea în lumea chinului şi a deşertăciunii. Iov accentua una dintre dimensiuni, iar Solomon pe cealaltă. Partea bună este că la capătul ambelor tunele, atât al lui Iov, cât şi al Eclesiastului, cei doi ne lasă să întrezărim câte-o luminiţă! Partea şi mai bună este că atunci când a venit Hristos, luminiţa aceasta s-a transformat într-o lumină puternică. Tunelul prin care trec şinele vieţii a rămas la fel de întunecat, umed şi neprimitor. La capătul lui însă străluceşte o lumină orbitoare. Singura nădejde într-o lume în care a putut avea loc Holocaustul. Oricât de întunecată este lumea noastră, există nădejde. Biblia vorbeşte despre un singur loc în care orice fel de nădejde este pierdută definitv şi irevocabil. Un fel de Auschwitz permanentizat.
Valentin Fat