Articolul aceasta va consta într-o serie de citate și scurte comentarii. Citatele vor fi din cartea lui Leonard Ravenhill, Rugăciunea pentru Trezire[1], din capitolul 8, capitol intitulat:„Predicatorul în rugăciune”.
Capitolul 8, din cartea Rugăciunea pentru Trezire, este prefațat de un citat din Thomas Boston de Simprim (1699), un citat provocator: „Cum vrei tu să primești un cuvânt de la Dumnezeu dacă nu îl cauți? Și cum altfel îl poti căuta dacă nu prin rugăciune stăruitoare? Dacă o faci altfel, s-ar putea să capeți ceva ce este produsul capului tău gol, pe care va trebui să îl îndrugi înaintea oamenilor ca să petreci puțin timp cu ei în biserică. Dar oh, este predicare mizerabilă acceea în care predicatorul poate spune: „Așa vă vorbesc eu, dar nimic mai mult”, și nu poate spune: „Așa vorbește Domnul!”[2]
Nu era pe vremea lui Boston internetul și alte mijloace pe care predicatorii le folosesc pentru a-și lua predicile. Această mărturie ne provoacă să ne gândim la responsabilitatea noastră atunci când stăm înaintea oamenilor. Putem noi să le spunem, așa vorbește Domnul? Vom putea numai dacă predicăm Cuvântul Lui și dacă am stat înaintea Lui, ca El să ne pună în inimă și în minte Cuvântul.
Ravenhill mai scrie scrie, tot pe la începutul capitolului: „Predicatorul trebuie să se roage. Nu este vorba de faptul că poate să se roage sau că ar putea să se roage, ci că trebuie să se roage dacă are de gând să aibă o biserică spirituală.”[3]
Mă gândesc, oare câți credem asta? A ne ruga, înesamnă a recunoaște că doar Dumnezeu poate transforma biserica. O biserică nu se poate ridica mai sus de condiția spirituală a predicatorului ei. Cred că, un predicator trebuie să se roage mai mult decât predică. Dar aceasta este așa de greu de realizat astăzi când sunt atâtea alte provocări pentru predicatori. Sunt implicări sociale, mai nou și politice, când să se roage atât un predicator? Cred că dacă vrem să fim predicatori așa cum ne vrea Dumnezeu, trebuie să fim gata să luăm decizii radicale.
O altă mărturie provocatoare a lui Ravenhill în acest capitol, este următoarea: „Lucrul acesta e sigur, și luați bine aminte la el: un predicator care este un om al rugăciunii nu e niciodată invidios pe un alt om a cărui măiestrie la amvon o depășește pe a sa. El se bucură că altul poate lămuri calea Domnului mai bine și că poate face ca urechile unei congregații adormite să se lipească de Cuvântul Dumnezeului cel viu.”[4]
Mă copleșește această afirmație, pentru că vă mărturisesc că în scurta mea viață de predicator, am văzut foarte puțini predicatori care se bucură când le spui despre alții că sunt buni, care nu critică și nu mor de invidie dacă cineva le zice despre altcineva că este un predicator bun. Aceasta denotă, după cuvintele lui Ravenhill, că sunt foarte puțini predicatori care sunt oameni ai rugăciunii. Pavel era un om care trăia aceata în viața lui, el spune că se bucură de faptul că Hristos este predicat chiar de unii care aveau o motivație greșită. Așa este de ușor pentru noi să judecăm predicile altora, dar pe ale noastre, cum le judecăm?
Vorbim despre colegialitate, respect și dragoste care ar trebui să fie între frații care predică Cuvântul aceluiași Tată, dar nu prea există așa ceva. Este competiție, concurență și luptă între predicatori, pentru că fiecare vrea să fie cel mai bun (nu e rău acest gând), însă în detrimentul altora, despre care spune că îi sunt frații și îi iubește.
Ce este de făcut? Să ne întoarcem la o viață reală de rugăciune, cum ne recomandă Ravenhill și mai ales cum ne cheamă Domnul!
Ilie Bledea
[1] Suceava, Ed. Perla Suferinței, 2010.
[2] Leonard Ravenhill, Rugaciunea pentru Trezire, Suceava Ed. Perla Suferintei, 2010, p. 70
[3] Ibid, p. 71
[4] Ibid, p. 72