Omul a fost creat pentru a trăi în relaţii. Cea mai importantă este relaţia cu Dumnezeu. Genesa 3 ne arată că atunci când relaţia omului cu Dumnezeu este fracturată, omul nu mai poate să se relaţioneze corect la sine, dar nici la semeni. Odată cu căderea, relaţiile interumane sunt „virusate”, iar Genesa capitolul 4 ilustrează această realitate, prezentându-ne prima crimă din istorie. În articolul precendent am privit la modul cum materialismul distruge relaţiile. Am avut ca punct de pornire exemplul fiului risipitor care iubeşte mai mult averea tatălui decât pe tatăl. În articolul de faţă vom porni de la a doua parte a aceleiaşi pilde, parte care îl are în centru pe fiul cel mare. Privind la el, putem observa un alt virus al relaţiilor: legalismul. Dacă materialismul plasează lucrurile materiale deasupra relaţiilor, legalismul plasează regulile. Legalismul este strâns legat de perfecţionism. Deşi fiul cel mare nu este prezentat în această pildă ca un perfecţionist, vom aborda pe scurt şi subiectul acesta într-un articol ulterior, întrucât toţi perfecţioniştii sunt legalişti, iar perfecţionismul afectează relaţiile într-un mod dramatic.
Nu vom mai relata pilda pentru că este bine cunoscută, ci vom trece direct la prezentarea consecinţelor pe care legalismul fiului cel mare le are asupra relaţiilor sale.
Legalistul nu ştie să se bucure de relaţii. Deşi este fiu, el „slujeşte ca un rob…” Deşi locuia în casă cu tatăl său, spre deosebire de fiul cel mic care pleacă departe, inima lui era departe de tatăl. Nu îndeplinea poruncile tatălui din dragoste, ci dintr-un chinuitor simţ al datoriei. Bineînţeles, este nevoie de un simţ al datoriei, dar atunci când acesta nu este însoţit de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semenii pe care îi slujim, munca noastră, slujirea noastră, devin un chin. Copiii au nevoie nu doar de munca părinţilor, ci şi de dragostea lor. Acelaşi adevăr este valabil şi în privinţa celor pe care îi slujim în cadrul bisericii.
Legalistul îşi contorizează în permanenţă prestaţia. Fiul cel mare afirmă: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob „de atâţia ani şi niciodată nu ţi-am călcat porunca şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei.” A numărat anii, a numărat greşelile (nu a avut ce să numere) şi se aştepta la remuneraţie. Aceste cuvinte ne duc imediat cu gândul la pilda vameşului şi a fariseului, din Luca 18. La fel ca fiul cel mare, fariseul enumeră cu grijă că dă 10% din tot, că posteşte de două ori pe săptămână…Această contorizare îl face pe fiul cel mare să se victimizeze. Există, în mod special în Banat, această mentalitate a schimbului dintre părinţi şi copii. Părinţii au grijă de ei cât sunt mici şi în tinereţe, cu scopul declarat că aceste favoruri să le fie întoarse…just business! Mentalitatea de victimă apare şi ea, mai devreme sau mai târziu.
Legalistul manifestă dispreţ faţă de semeni. Se crede întotdeauna superior. Are un simţ al datoriei foarte dezvoltat, aşa că ţine toate regulile şi contorizează. Mai mult însă, compară. Întotdeauna se va compara într-un mod care să îl avantajeze. De data aceasta, obiectul comparaţiei este fratele cel mic. Parafrazând, discuţia sună aşa: „Iată ce am făcut eu”, a spus el „şi iată ce a făcut fiul tău: ţi-a mâncat averea cu femeile destrăbălate…” Din nou, nu putem să nu îl asociem pe fiul cel mare cu fariseul din pilda relatată în cap. 18. Acesta mulţumeşte lui Dumnezeu că nu este ca ceilalţi oameni şi că nu este ca vameşul. Dispreţul pe care fiul cel mare îl poartă fratelui său este exprimat atât de clar în versetul 30: „Când a venit acest fiu al tău!” El nu îl mai consideră pe fiul cel mic fratele său, ci doar fiul tatălui. Legalistul trăieşte cu senzaţia permanentă că Dumnezeu îl acceptă pentru că ţine un set de reguli şi că la fel îl acceptă şi ceilalţi oameni, pentru că este perfect! Aşa că, în viziunea sa, cel care calcă regulile este de nerecuperat. De aceea îi este foarte greu să ierte. De aceea îi este greu să se bucure de reabilitarea unui frate căzut. Întrucât se crede perfect, nu are nicio milă pentru cei imperfecţi. Dacă aceştia fac parte totuşi din cercul său apropiat (soţie, copiii, subalterni etc. Nu este vorba de prieteni pentru că perfecţionistul nu are prieteni în adevăratul sens al cuvântului.), perfecţionistul va lua măsurile necesare pentru a-i plasa pe drumul înfundat al regulilor, al perfecţionismului. În procesul acesta, foarte mulţi sunt ciuntiţi, deformaţi, afectaţi într-un mod ireversibil. Dar despre aceasta, în articolul următor.
Până atunci însă, să nu uităm că cea mai importantă relaţie este relaţia noastră cu Dumnezeu. Putem să ne bucurăm de această relaţie nu datorită faptului că am ţinut toate regulile divine, pentru că am bifat toate căsuţele, ci doar datorită harului lui Dumnezeu, primit prin Fiul Său Isus Hristos. Dacă este ceva ce Domnul nostru accentuează în învăţătura pe care o dă este tocmai adevărul că cei care au înţeles harul de care Dumnezeu dă dovadă în relaţia cu ei, vor arăta acelaşi har în relaţiile cu semenii lor. Dacă Dumnezeu s-ar concentra pe reguli şi standarde…perspectiva noastră unică ar fi iadul! Să începem să îl imităm pe Tatăl nostru din ceruri. Matei 5 ne învaţă că, printre altele, acest lucru înseamnă iertare şi dragoste. Să nu uităm că semănăm cel mai mult cu Tatăl nostru atunci când arătăm har. Să nu uităm că Diavolul este mândru (vezi celebra afirmaţie a lui C.S. Lewis, cum că mândria îl face pe diavol, diavol) şi…este un acuzator. Alege pe cine vrei să imiţi.
Valentin Făt
Citeste si “Relatii virusate (1): materialismul – Traieste-ti viata focalizat pe oameni, nu pe lucruri!”