Religia în spaţiul public – discurs Dr. Ben-Oni Ardelean în Parlament

Micul Dejun cu Rugăciune – Ediţia 2011,  Dezbaterea tematică: Statul şi Biserica, Dr. Ben-Oni Ardelean

O caracteristică contemporană a abordării religiei este aceea de a considera religia ca făcând parte din sfera privată. Acest lucru nu înseamnă că religia nu poate avea un rol în spaţiul public, că trebuie împinsă în sfera privată şi eliminată total din sfera publică. Laicismul strident a determinat reacţii adverse faţă de astfel de atitudini, deseori izbucnind în stări conflictuale ce au dus la instabilitate socială.

Religia a fost privită şi criticată deseori ca fiind un rău în societate. Pentru Marx „religia este opiul poporului, iar abolirea ei, ca fericire iluzorie a oamenilor, este o condiţie a adevăratei lor fericiri”.^[1] Freud afirma de asemenea că „religiile trebuie să fie considerate un delir colectiv”, prin care credincioşii vor „să-şi asigure fericirea şi protecţia contra suferinţei, prin intermediul unei deformări himerice a realităţii”.^[2] Opinii ca acestea sau similare, au încurajat diverse tentative de eliminare a religiei din societate sau diminuare a importanţei acordate, pe motiv că religia produce doar daune societăţii. La cealaltă extremă sunt fundamentaliştii religioşi care consideră că religia trebuie impusă obligatoriu tuturor din societate. Poziţiile intermediare susţin o evaluare individuală a libertăţii religioase în funcţie de preferinţele, de costurile şi beneficiile pe care religia le aduce fiecăruia. Religia implică însă posibilitatea exercitării credinţei în colectivitate. Grupurile religioase interacţionează cu societatea, formal sau prin intermediul adepţilor grupului religios, dar totodată adepţii grupului religios interacţionează cu ceilalţi credincioşi.

Kathleen A.Brady în „Religious Group Autonomy: Further Reflections About What is at Stake” (2006)  susţine că grupurile religioase contribuie în societate aducând beneficii acesteia. Kathleen Brady consideră că aceste grupuri religioase dezvoltă şi modelează „viziuni noi şi progresiste pentru viaţa socială fiindcă cunoştinţele noastre despre binele social şi politic sunt incomplete. Nu avem standardul sau reperul să tranşăm definitiv în ce priveşte binele public, beneficiile sau daunele sociale. Problema nu este datorată simplului fapt că judecătorilor sau legiuitorilor le lipsesc instrumentele ca să poată să facă aceste determinări”.^[3] Dimpotrivă, societatea a făcut  dovada că a fost gata să accepte moral sclavia, discriminarea rasială, sexismul, persecuţia etc, toate astea pentru erezii. Doar în urma unor ample mişcări aboliţioniste, a luptei pentru câştigarea drepturilor civile şi a unor momente marcante în istorie au fost înlăturate. În viziunea Kathleenei Brady:

Multe dintre vocile care au contribuit la progresul social şi politic în trecut au fost voci din comunităţile religioase care au încercat să modeleze şi să mărturisească o nouă viziune pentru viaţa socială, iar de la comunităţile religioase ne aşteptăm să joace un rol important în viitor.^[4]

Argumentarea din perspectiva beneficiilor nu scuteşte dezbaterea legată de posibilele costuri sociale implicate sau dezavantaje. Acestea sunt în general asociate cu preocuparea statului în menţinerea păcii sociale şi ordinii, atunci când situaţiile conflictuale dintre aceste comunităţi pot degenera. Privite din perspectiva individuală, comunităţile religioase întregesc aria de preocupare şi inters a individului care trece dincolo de sfera materială, incluzând elemente transcedentale şi preocupări spirituale. Diversitatea de interese, adverse uneori, modelează dezbaterea şi o echilibrează.

Foucault considera că printre apparatus-urile de securitate ale statului modern este inclusă noţiunea de „putere pastorală”.^[5] Conceptul a apărut în tradiţia religioasă iudaică, implicând o relaţie individuală a păstorului faţă de fiecare oaie din turmă, sau o apropiere a pastorului faţă de fiecare membru al comunităţii sale. Tehnica, deşi străină sferelor de putere politice ca noţiune, a fost incorporată în setul pragmatic de pârghii folosite în stat. Intenţia nu are de-a face cu sensibilităţi spirituale, ci cu deziderate pământeşti, cum ar fi modalitatea de legiferare, sistemul de sănătate sau educaţie, prin care statul se apropie de individ pentru a-l cunoaşte în vederea aplicării celor mai potrivite metode în implementarea politicilor sale publice.^[6] Având în vedere această tehnică, se ridică întrebarea dacă în această relaţie statul este îndreptăţit în gestionarea relaţiei cu religia, să determine unilateral dacă în binele public se încadrează şi religia, sau cât anume din aceasta.

Statul însă nu are capacitatea să distingă între conştiinţa corectă şi cea greşită religios, sau între o conştiinţă autentică şi una neautentică. Totodată, guvernul nu poate distinge între credinţă şi acţiune, nu poate „să separe manifestările ce slujesc efectiv o autoritate superioară de cele care sunt simple invenţii ale unei imaginaţii umane autonomiste”^[7], nici „nu poate utiliza autenticitatea manifestării religioase pentru a distinge între manifestările libertăţii organizate şi manifestările libertăţii autonomiste”.^[8]  J.S.Mill consideră că atunci când statul se încumetă să repare eroarea teologică, comite greşeli enorme, cum este execuţia lui Isus, Giordano Bruno sau Socrate.^[9] Statul poate şi trebuie doar să intervină pentru eliminarea abuzurilor care perturbă ordinea civilă:

Guvernul poate să distingă acţiunile şi manifestările binevoitoare, pozitive de cele răuvoitoare, în măsura în care acestea afectează pacea, ordinea, dreptatea şi securitatea. Datorită faptului că un guvern responsabil are misiunea morală de a pedepsi răul şi de a răsplăti binele, în măsura în care acestea privesc responsabilităţile sale civile, el trebuie să caute să stabilească şi să menţină o legislaţie şi o politică menite să restrângă activitatea dăunătoare (oricare ar fi motivaţia lor) şi să promoveze acele acţiuni care sunt favorabile binelui general.^[10]

Când statul încearcă să impună un idealism religios, acesta acţionează „ca Dumnezeu”, iar în felul acesta „nu numai că va ajunge motorul forţelor tiranice care oprimă conştiinţa morală a oamenilor loiali şi blochează mărturia instituţiilor (sau gurpări – n.a.) religioase legitime, dar îşi va submina propriul său succes, destabilizând societatea, excluzând din ea şi din cadrul ordinii civile influenţa bărbaţilor şi a femeilor de caracter şi cu responsabilitate morală”.^[11]

Pastorul Neuhaus consideră că o comunitate cu actori morali va include indiscutabil în calcul problema „binelui” transcedental. Tendinţa de scoatere a „binelui” transcedental din dezbaterea publică o consideră cel puţin dăunătoare societăţii, cauzatoare de conflicte sociale sau de retragere în comunităţi religioase ermetice.

Alternativele nu sunt atractive. O alternativă este aceea de luptă civilă deschisă şi nesfârşită, din patos religios. Altă alternativă este aceia de a renunţa, admiţând faptul că barbarii au triumfat. În acest caz, trebuie să ne retragem în comunităţile unde s-ar putea să mai existe un limbaj al dreptăţii, adevărului, virtuţii şi binelui. Apoi, într-o zi, când aceste vremuri negre au trecut, poate ne putem întoarce pe arena publică să vorbim inteligibil despre comunitatea politică, libertate, egalitate şi drepturi.^[12]

Pluralitatea sistemelor etice face însă ca o astfel de acceptare a binelui transcedental să fie iluzorie în contextul societăţii contemporane. Evaluarea binelui public este un subiect de dispută continuă. Propunerea de a se constitui un calcul al costurilor şi beneficiilor sociale în evaluarea anumitor prevederi legale pentru situaţii speciale, constituie o eliminare a discuţiilor morale asupra binelui public, reducând totul la un calcul de daune şi beneficii sociale^[13], insă  abilitatea legiuitorului de a face astfel de demersuri este limitată.

Binele public este descoperit, creat şi învăţat în comunitate. În shimbarea standardelor trebuie să participe la deliberare toţi cetăţenii statului direct, sau prin reprezentanţi, pentru a defini care este binele public, indiferent de credinţa sau stilul de viaţă adoptat. Deliberarea are un puternic accent etic, ce nu poate fi limitată la o cifră, ci trebuie să ia în calcul principiile morale pe care se bazează un stat democratic. Orice fel de altă organizare statală, ce nu permite deliberarea şi participarea democratică în decizii, va accepta un bine public dictat de alte interese sau preferinţe selectate subiectiv. Aşadar, întrebarea morală vine înaintea întrebării despre beneficii şi costuri. Contribuţia religiei poate fi în acest context accea de a oferi principii morale, extrase din înţelegerea binelului transcedental. Elementele de sorginte religioasă şi spirituală, trebuie incluse în această dezbatere, fiindcă altfel aceste elemente nu ar intra în dezbaterea morală a politicului sau administraţiei. Statului îi lipseşte aşadar cel puţin o perspectivă, importantă de altfel în societate, atunci când exclude de la dezbaterea publică religia şi reprezentanţii acesteia. Unele păreri s-ar putea să fie nepopulare sau contra curentului opiniei publice, dar asta nu înseamnă că sunt eronate din punct de vedere al binelui public. Acestea trebuie să fie auzite în dezbatere, analizate şi evaluate, criticate şi dezvoltate,  fiindcă pot aduce o înţelegere mai clară asupra binelui public. Nici un grup nu poate pretinde deţinerea exhausivă şi completă a adevărului despre binele public. Mai mult, orice idee avangardistă sau stranie, poate constitui uneori soluţia ieşirii din încurcătură sau a îmbunătăţirii politicilor publice. Echilibrarea daunelor şi beneficiilor sociale este în definitiv o problemă politică care are un impact major asupra întregii societăţi. ^[14] Societatea modernă este compusă din indivizi cu identităţi sociale, culturale, politice şi religioase diferite, ale căror valori, interese şi practici pot fi uneori conflictuale. Din acest motiv, provocarea cea mai mare la care trebuie să răspundă contemporaneitatea este legată de viziunea politică care ar putea fi adoptată astfel încât să permită convieţuirea armonioasă în interiorul unei astfel de societăţi, indiferent de convingerile şi credinţe indivizilor ce o compun. Întrucât o societate pluralistă rezonabilă nu are dreptul să impună membrilor săi restrincţii cu privire la propriile credinţe, viziunea politică promovată trebuie să se întemeie pe respectul faţă de credinţa individuală, permiţându-i să se manifeste în conformitate cu obiceiurile, tradiţiile, valorile şi principiile sale. Aşadar, o societate care favorizează şi protejează pluralismul de identităţi, în special pluralismul religios, ar trebui să reuşească să concilieze interesele individului cu interese comunităţii, fără a le strivi pe cele ale individului. Prin umare, la baza construcţiei societale, ar trebui să stea principiile morale care favorizează libertăţile individuale, ca garanţie a conservării individualităţii şi unicităţii persoanei.

În concluzie:

Pentru a putea garanta indivizilor posibilitatea reală de a se bucura de drepturile şi libertăţile pe care respectul faţă de particularităţile individualităţii lor le-o oferă, societatea nu trebuie doar să împiedice încălcarea acestor drepturi şi libertăţi, ci să şi creeze şansele efective pentru ca indivizii să şi le exercite. Statul nu trebuie doar să considere religia o problemă ce ţine de sfera privată a individului în care nimeni nu are dreptul să intervină, ci să se asigure că indivizii au posibilitatea de a-şi urmări interesele religioase şi practica credinţele religioase, fără a fi, de exemplu, subiecţii unor discriminări ca urmare a manifestărilor lor religioase.

De asemenea, necesar este şi accesul indivizilor la procesul decizional, cât timp deciziile colective îi afectează, drept condiţie procedurală minimală a unei societăţi drepte. Din acest motiv, societatea ar trebui să permită şi să încurajeze participarea activă a indivizilor la luarea deciziilor colective, creând un spaţiu al deliberării, în care indivizii să aibă dreptul egal de a-şi susţine poziţia, astfel încât rezultatul să fie unul consensual care să nu excludă şi să nu dezavantajeze niciuna din poziţiile celor afectaţi. Adăugând la aceste deziderate, norme procedurale drepte, ce implică  participarea tuturor celor afectaţi de decizie la luarea acesteia, şi stabilind ca regulă decizională consensul rezultat prin deliberare între indivizi egali, putem aspira la construcţia unei societăţi ce se întemeiază pe principii drepte, şi ce devine dreaptă în sine.