Trezirea spirituală (I)

Conceptul de trezire spirituală este unul specific tradiţiei protestante, cu precădere celei evanghelice. Sintagma provine din termenii revival sau awakening, care definesc o lucrare spirituală revitalizantă pe care Duhul Sfânt o înfăptuieşte în viaţa creştinilor dintr-o anumită epocă şi care are ca rezultate vizibile sfinţirea vieţii, intensificarea misiunii şi a evanghelizării, fondarea unor instituţii educaţionale şi filantropice şi, nu în ultimul rând, chiar implementarea unor reforme sociale.[1] Astfel, în sens specific, termenul awakening înseamnă aducerea la mântuire a unui număr mare de persoane neconvertite, in timp ce cuvântul revival, are de-a face mai degrabă cu acţiunea de revitalizare spirituală pe care Duhul lui Dumnezeu o produce in viaţa celor care au fost deja convertiţi.[2]Dar în ciuda acestei delimitări, pe care unii autori o fac între cei doi termeni, este evident că atât awakening, cât şi revival sunt două aspecte, ale aceluiaşi fenomen, aceste manifestări speciale ale divintăţii în viaţa celor convertiţi şi a celor neconverti fiind strâns legate una de cealaltă.

Fiinţa umană este o creatură ciclică, atât în dimensiunea ei emoţională, cât şi în latura ei spirituală, aşa încât nu este nici o surpriză în a descoperi şi a enunţa faptul că perioadele de decadenţă şi de înviorare au alternat mereu de-a lungul istoriei omenirii. Chiar şi în istoria biblică, această succesiune ciclică este evidenţiată într-un mod foarte evident în cartea Judecătorii, care conţine şase asemenea secvenţe caracterizate de păcat, pedeapsă, respectiv salvare. Cuvâtul trezire, în limba ebraică chayah, apare de unsprezece ori pe paginile Vechiului Testament şi înseamnă literalmente „a aduce la viaţă”.[3]În Noul Testament, cuvâtul anazao, care are un înţeles asemănător apare de numai două ori, deşi experienţa pe care el o descrie, apare în mod repetat .[4]

Stephen Olford, binecunoscutul predicator american, este cel care formulează una dintre cele mai competente definiţii ale fenomenului: „Trezirea spirituală este în cele din urmă Hristos Însuşi, văzut, simţit şi auzit în şi prin trupul Său pe pământ”.[5] Marele predicator şi evanghelist Charles Finney definea trezirea spirituală ca fiind „redescoperirea de către creştini a dragostei dintâi, ceea ce conduce la conştientizarea, convertirea şi câştigarea păcătoşilor pentru Dumnezeu”[6], în vreme ce Robert Coleman spunea că ea nu este altceva decât „redescoperirea şi reîntoarcerea la adevărata natură şi la adevărata menire a Bisericii.”[7]Natura corelativă a trezirii în dimensiunea ei evanghelistică, atunci când mase mari de oameni sunt convertite şi a trezirii conştiinţei bisericii, fie pe scară locală, fie chiar pe plan naţional, care conduce la revitalizarea vieţii spirituale a membrilor acesteia, face imposibilă absolutizarea primordialităţii uneia dintre cele două secvenţe. Uneori, cea care debutează prima este una , alteori este cealaltă, dar în ambele ipostaze legătura dintre cele două este inevitabilă. De exemplu, trezirea produsă în Scoţia anului 1742, a survenit pe fondul unei vieţi spirituale aflate în stare de colaps iminent, dar grupurile de rugăciune (Societies of Prayer), create după modelul pietiştilor lui Philip Spenner, predicile puternice rostite de profesorul Henry Scougal, problemele multiple cu care se confruntau parohiile scoţiene, precum şi cataclismele naturale, care s-au abătut în vremea respectivă asupra ţării, „au pregătit calea Domnului”.Într-un asemenea context, pastorul local William McCulloch l-a invitat pe reputatul evanghelist englez George Whitefiel „să treacă în Scoţia şi să ajute”, apel în urma căreia George Whitefield a intreprins nu mai puţin de patrusprezece campanii de evanghelizare în parohia păstorită de McCulloch, iar efectele nu s-au lăsat aşteptate multă vreme. Predicile susţinute iniţial în clădirea bisericii locale erau preponderent evanghelistice şi în ciuda opoziţiei multora, impactul a fost uriaş, locaţia acestora trebuind să fie schimbată datorită numărului crescând de ascultători. Serviciile de predicare se desfăşurau zilnic, începând de la orele 2 P.M., 6 P.M. şi respectiv 9 P.M., uneori numărul celor prezenţi depăşind impresionanta cifră de douăzeci de mii de persoane. Din parohia respectivă, trezirea s-a răspândit ulterior în parohiile învecinate, continuând să aducă roade bogate timp de mulţi ani, pentru că trezirea şi convertirea nu pot fi separate, cele două mergând împreună. Practic, oridecâteori Biserica reeditează un asemenea eveniment, convertirea celor păcătoşi devine o compentă invariabilă a acestei ecuaţii. Dar trebuie precizat aici faptul că o asemenea lucrare, trebuie să includă în mod imperativ, nu creştini nominali, ci creştini veritabili. Este evident că tendinţa vremii este aceea de a genera creştini aniversari, oameni care privesc exclusiv la ceea ce s-a întâmplat în trecut, fără a îndrăzni însă să reediteze experienţele unui trecut glorios, într-un prezent decăzut şi stingher, într-o epocă în care în ciuda avalanşei de informaţii, oamenii citesc mai puţin, cunosc mai puţin şi nu în ultimul rând sunt preocupaţi mai puţin de dimensiunea spirituală şi de componenta morală a vieţii lor. Dar fiecare criză are menirea de a naşte noi soluţii , după cum în fiecare dificultate poate fi descoperită o oprtunitate, astfel că într-un asemenea context desolant, una dintre oportunităţile Bisericii contemporane este aceea de redescoperi dimensiunea evanghelistică a misiunii sale terestre, pe fundamentul căreia „ . . . se va turna Duhul de sus peste noi; atunci pustia se va preface în pământ şi pomătul va fi privit ca o pădure”(Isaia 32:15).

(Va urma).

de Adrian Neiconi


[1] The New International Dictionary of the Christian Church,Grand Rapids,Michigan,p.844

[2] John Gerstner, „The Great Awakening”, Baker’s Dictionary of Practical Theology, Grand Rapids, Michigan, 1967, p.150-156

[3] David Larsen, The Evangelism Mandate- Recovering the Centrality of Gospel Preaching,Crossway Books, Wheaton, Illinois, 1992,p.165

[4] Ibidem.

[5] Sthepen Olford, Heart-cry for Renewal, Fleming H. Rewell, Westwood, NJ, 1962, p.75

[6] Charles Finney, Revivals of Religion, Ed. Moody, Chicago, 1962, p.14

[7] Robert Coleman, The Spark That Ignites: God’s Promise to Revive the Church Through You, Ed. World-wide,Minneapolis, 1989, p.20