ZECE LUNI „FĂRĂ AER” – de Tibi Ciortuz

Am astm bronşic. S-a instalat brusc şi în forma cea mai severă. Investigaţii peste investigaţii. Peste 80. Tratamente şoc. Şase. Trei cu internare în spital. Trei „duse pe picioare”. Se fac restructurări la serviciu. Antibiotice puternice, hidrocortizon, miofilin, dexametazonă, prednison. Tratamente de întreţinere în doze progresive. Funcţionează o lună, o lună şi jumătate. Iar criză cu exacerbare! Timp de o oră stop respirator… produs prin „grija” şoferului ambulanţei. La „trezire” medicul de gardă: „Ei, cum sunteţi? Mai bine?” Cu ultimele puteri: „Mult mai rău decât la plecarea de acasă”. „Da, dar mult mai bine decât când aţi ajuns aici…!”

Se învârte salonul cu mine. Asistenta de salon: „Am crezut că sunteţi gata… În noaptea asta am dus deja trei.” Tratament maximal. Iar antibiotic, miofilin, hidrocortizon, dexametazonă. Două săptămâni… Iar vine! Umerii medicului se ridică scurt, involuntar. Schimbăm medicaţia! Plus prednison „a la long.” „Să nu cumva să scădeţi doza! În nici un caz să nu întrerupeţi tratamentul!”

Sevraj curat.Când viaţa este în pericol trebuie cântărite beneficiile şi riscurile. Puţin diabet, puţină tensiune, puţină cardiopatie, ceva palpitaţii, dureri de ficat, dureri de stomac, osteoporoză, puţina obezitate… Sare deloc. Atenţie la zahăr. Fără cafea, cacao, cola, ciocolată, ceai negru, ceai verde. Transpiraţie abundentă. Nu mă pot încălzi. Abia stau pe picioare. Sfârşeală. Opt luni!

Peste crize, suspiciune de cancer. Mă suspectează familia. Mă suspectează apropiaţii. Mă suspectează medicii. Este cum este. Mă suspectez eu, însă. Mi-a intrat în cap că am cancer. Prima noapte trei ore de somn. Merg la lucru după o rugăciune „cuprinzătoare”. Dau muzica creştină la maxim: „Am schimbat temerile într-un cânt glorios / Sunt liber acum, o, ce har!” Curg lacrimile. De ce? Ce frumoase sunt stelele! Ce frumoşi sunt oamenii pe stradă! Ce frumoşi sunt copiii! Ce frumos este oraşul! Ce frumos este peisajul de toamnă!

A doua noapte două ore de somn. Încerc să mă echilibrez. Greu! Vârtej de gânduri. Am 48 de ani. Din nou spre serviciu dau muzica la maxim. Urlă difuzoarele. Gândurile nu se mai pot aduna în capul meu. Nu le lasă muzica. Astăzi merg pe teren cu colegii. Am uitat puţin de cancer! Şi totuşi ajung acasa. Ce frumoasă e curtea şi căsuţa noastră! M-am îndrăgostit de vrăbiuţa ce stă pe troaca câinilor şi ciuguleşte mâncare de pe pereţi. A intrat o muscă în dormitor. Cum s-o omor? Are viaţă! O prind şi îi dau drumul afară. Niciodată nu am văzut că vrăbiuţele sunt aşa de frumoase. Lângă terasă doi sticleţi ciripesc pe o crenguţă. Ce galben superb! Câinele stă pe coadă şi se uită la mine. Vrea să se joace. Nu mai pot!

A treia noapte o oră… Tornadă de gânduri. Mă străduiesc să îmi ţin echilibrul. Puţini ştiu. Doi, cu soţia trei. Parcă nu mai pot… „Tibi, te rog să nu mori! Eu ce mă fac?” Astăzi sunt programat la medic. După cinci ore în sala de aşteptare cinci minute în cabinet: „Am cancer? Sau altceva” – „Cine ţi-a spus că ai cancer” – „Uitaţi scrisoarea medical” – „Du-te şi fă următorii markeri. Asta ca să-ţi iasă din cap prostiile!” Nu am cancer!

Continui investigaţiile. Încă două luni. Tomograf computerizat. La concluzii „Recomandăm investigaţii abdominale.” La gastroenterolog: „Nu vreau să vă sperii dar ce văd eu sunt metastaze la ficat.” Trei. Nu mă mai sperii. Dar nici totuna nu îmi este. Patru zile până ies rezultatele RMN. Se deplasează echilibrul fără să vreau. Se întunecă cerul. „Te rog să nu mori!” Soţia, cea mai puternică femeie. Fata, cuminte copil. Mă doare ficatul. Nu îmi aduc aminte lucruri mărunte. Am nisip în ochi. Nu pot dormi. O fi, sau n-o fi? Nu e!

Mă refac foarte greu, dar mă refac. Ce scump e aerul! Ce frumos miroase primăvara! „Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare.” (Isaia 38:16). „Tămăduirea va fi sub aripile Lui.” (Maleahi 4:2)